112

Pana acum doua zile nu mi-era frica de febra. Citisem diverse articole in care spuneau ca e normal si ca n-ar trebui sa ne sperie. Stiam si eu treaba asta, cum ca organismul e destept si reactioneaza la "intrusi". 

M-am gandit daca sa scriu despre ce s-a intamplat sa nu, iar gandul ca alti parinti ar putea trece prin ce am trecut noi m-a facut sa-mi fac timp si curaj sa scriu totusi. 

Cristian a implinit un an de curand, iar pe langa alte achizitii ii ies dintii. Iar treaba cu dintii e nasoala de tot, cel putin la noi. Primii doi incisivi de jos nu stiu cand i-au iesit, in sensul in care nu a avut nici o reactie anormala. Tin minte ca eram la piscina cu el si-mi tot rodea degetul si la un moment dat am simtit ca ma inteapa ceva :) Era primul lui dinte. La cei de sus din fata a facut febra undeva pana pe la 38,6 - stiam ca e normal si nu m-am panicat. 

De vreo doua luni - poate chiar mai mult - i s-au inflamat gingiile de sus, undeva in dreptul incisivilor laterali. Acum vreo cateva zile a crapat una dintre ele si se vedea un coltisor dintr-un incisiv. In timp ce imi rodea degetul, parca am simtit si un molar timid undeva in spate, dar nu bag mana in foc, pentru ca nu m-a lasat mult timp sa "verific". In mare, o gasca de dinti se pregatesc sa iasa = febra, dureri, apatie. 

Stiam la ce sa ne asteptam in mare. Marti seara, pe la 20h l-am culcat. Avea febra 38 asa ca i-am dat niste nurofen inainte ca sa ii mai scada si ca sa nu se agraveze peste noapte. Noi ne-am uitat la un film si pe la 23h30 l-am auzit ca se trezeste (in general ca sa manance un pic si se culca la loc). M-am asezat langa el ca de obicei si simteam ca arde. Dupa cateva secunde a inceput cosmarul. Totul s-a derulat atat de repede, incat astazi cand imi amintesc parca un vis urat. A inceput sa aiba convulsii puternice, l-am luat imediat in brate, era alb tot la fata, buzele usor vinetii, incordat, iar convulsiile parca iar din ce in ce mai puternice. Nu stiu sa va zic cat a tinut toata treaba asta, poate un minut, poate mai putin. Tot ce-mi amintesc e ca alergam prin toata casa disperata cu el in brate si il intrebam ce are (a fost prima data cand am simtit pe pielea mea ce inseamna sa fii disperat la propriu fara sa mai poti gandi rational!), in timp ce Andrei suna la ambulanta. Au venit destul de repede, dar atunci mi s-a parut ca a durat o vesnicie. Ne-au spus sa il impachetam intr-un cearsaf ud pana vin ei (eu intre timp tin minte ca il udasem pe fata cu apa rece). Cand au ajuns, avea 40,4 si era lesinat. Imi venea sa plang in continuu, nu stiam ce sa fac mai intai. 

Ne-au dus cu ambulanta la spitalul de copii unde i-au facut alte doua impachetari + parcetamol ca sa ii scada febra si novocalmin (parca). Ne-au si internat o noapte cu toate ca a doua zi doctorita ne-a spus ca nu era neaparat cazul. Oricum ar fi fost, nu cred ca as fi adormit nici acasa prea usor. 

La spital a fost o noapte de cosmar. In camera in care am stat mai erau doua mame cu copiii si o fetita. In camera vecina - de care ne despartea un perete cu geamuri - era copiii cu handicap "ai spitalului", care tipau in continuu de parca cineva i-ar fi batut. A fost groaznic. Exact cand atipeam putin, incepeau ei sa tipe. Nici loc nu aveam prea mult, pentru ca stateam cu Cristian pe acelasi pat de o persoana si cum el dormea bine (Slava domnului!), l-am lasat sa se lafaie pe pat, iar eu stateam inghesuita undeva pe o margine. M-am uitat pe pereti toata noaptea, la ceasul care nu mergea si care era oprit la 1:45, la lumina de pe hol, la usa deschisa. M-am dus la toaleta de vreo patru ori. Mi se derula in minte in continuu scena cu Cristian. Cred ca era vreo 4am, eu inca nu dormeam. Am inceput sa plang fara sa-mi dau seama de oboseala, frica. Cred ca am reusit sa atipesc vreo ora pe la 5am sau 6am, pana sa se trezeasca baietelul de langa noi. 

Pe la 8am s-a trezit si Cristian zambind. Avea un zambet angelic, parca impacat asa cu situatia. Febra nu mai avea, se vedea pe el ca se simte mai bine. L-am luat in brate si mi-a luat fata in maini de vreo cateva ori si s-a lipit cu fata lui de a mea zambind, asa cum face el cand e iubaret. Uitasem instantaneu ca nu reusisem sa adorm aproape deloc. Dupa, a ajuns si Andrei. Nu voiam decat sa ajungem acasa. Doctorita ne-a spus ca nu ne poate externa pana la 12h30, dar pe la 10h30 a venit cu foile de externare :) Acasa am dormit pana la 16h amandoi. 

Azi noapte am avut emotii, facuse iar 38,8. L-am impachetat de doua ori + paracetamol si i-a scazut febra. Peste noapte a fost bine - am dormit mai mult cu o mana pe el. Acum spre dimineata facuse iar putin febra, dar nu trecuse de 39. Inainte sa adoarma avea 37,3. L-am mai verificat de doua ori, nu arde. 

Inca nu mi-am revenit complet. Inca am imagini din seara aia. Inca mi-e frica sa nu se intample iar. Il verific la fiecare jumatate de ora cand doarme ziua. Poate chiar mai des. 

Abia astept sa ii iasa toti dintii. Prea ne dau batai de cap. 

Anul galuscutei. Cel mai frumos.

Wow! ... WOW! :)
Exact asa a fost anul asta.

Ultima chestie pe care mi-o amintesc inainte sa nasc e ca eram la revelion :)) si am nascut abia dupa o saptamana :)

A fost un an misto, al naibii de misto. Ma asteptam sa fie mai greu. Sa nu-i pot face fata, sa nu ma simt o mama asa de buna, sa ma simt depasita, nepregatita, cu toate ca ma pregatisem. Stiti voi, sentimentul ala de "Okay, si acum?". Well, spre norocul meu am facut ca intotdeauna: mi-am ascultat instinctul si nu prea am planuit mare lucru. M-am dedicat 100%, cu riscul de a uita de ce se intampla in jurul meu de multe ori. M-am vazut cu oamenii dragi mai rar decat mi-as fi dorit, le-am spus de prea putine ori lucruri dragute, am preferat serile cu ai mei acasa in locul iesirilor de seara cu fetele. Cu toate ca as fi putut, daca as fi vrut. Dar mi-a fost greu sa ma rup de cocoon :) Stiu ca ele inteleg, si daca nu ma inteleg acum, ma vor intelege la un moment dat. Mai ales unele dintre ele. But no worries, serile noastre cu o sangria in mana sunt puse bine, acolo, undeva. In Bistro.  

Anul asta a facut din mine un om mai responsabil (cred), poate mai bun, mai intelegator, mai rabdator sigur - acolo n-am nici un dubiu!..pe de o parte. Si un om mic, dubios si irascibil pe de alta (raaaar de tot, da??) 

A propos de asta, eu sunt rea la doua chestii - care daca nu-mi sunt erau satisafacute fac urat - (probabil exact ca majoritatea oamenilor de pe Pamant): somn si foame. Hahahhahahahha. Rad acum pentru ca dupa prima noapte acasa cu Cristian in care probabil dormisem adunat vreo juma' de ora de grija, emotii, dor, emotii, drag, emotii, in conditiile in care eu eram obisnuita si chiar puteam cu usurinta sa dorm 12h/noapte - am zis ca daca asa e mereu e imposibil sa n-o iau razna in cateva zile. Aveam o fata de bufnita dimineta si singurele ganduri ma duceau la o persoana pe cine s-o angajez sa stea noaptea cu Cristian, sa mi-l aduca la san, sa-l culce - timp in care eu nu faceam decat sa dorm? Aia a fost prima noapte. 

Am sunat-o pe Ioana pe la pranz parca, Sasha avea deja 5 luni. Ditamai baiatul! - pentru mine - atunci cand o auzeam pe Ioana cu cata relaxare vorbeste - aveam impresia ca Sasha era deja la facultate. Cred ca am povestit cu ea vreo ora despre bebelusenie si pufoseniile din dotare. Ma simteam deja mai bine. Imi povestea cum Sasha venea singur la san noaptea si asteptam si eu momentul ala magic in care nu ma voi mai ridica din pat ca sa stau in fund la marginea patului in timp ce Cristian suge agale si mie imi pica ochii in gura de somn (o data am si atipit cu el in brate, si-a dat Andrei seama ca adormisem...:)) ). 

Au trecut de atunci - de la prima noapte nedormita - cateva sute de nopti..vreo trei sute si ceva. Unele mai bune, altele cu treziri mai dese, cu eruptii dentare, cu febra, cu chef de joaca la 3:28am si dormit dupa vreo ora...De cand am nascut n-am avut nici o noapte dormita cap-coada fara treziri, pentru ca inca cere laptic si noaptea. Evident ca fiind langa mine, uneori nici nu ma trezesc, il simt doar ca se mufeaza. Dar ce voiam sa spun e ca adio 12h de somn/noapte! :)) Adio si 10h! Cu toate astea, culmea culmilor, primele zece minute ale diminetii sunt mai ciudate si parca parca as mai dormi putin. Dar dupa ce m-am ridicat din pat si m-am activat - ai zice ca tocmai m-am intors dintr-o vacanta in Caraibe. Semn bun. M-am obisnuit cu nesomnul. Uneori si cu foamea. 

Nu stiu exact daca galusca a prins o luna la el in patut (patutul cumparat din timp de la ikea, asternuturi facute la comanda, saltea cu cacamacadecocos...stiti si voi cum suntem noi parintii cand ti-e odrasla pe drum si vrei sa ai tottottot de la pat la unghiera la cadita la periuta de dinti), dupa care s-a mutat asa natural la noi in pat si acolo a ramas. Si da, a ajuns sa miroasa singur sanul si sa vina dupa laptic noaptea. Acum inainte de culcare are chiar ritual de mangaiat, mirosit, pupat, gudurat pe langa, ras hazliu dupa ce mai nou ii zice "gi-gi" sau "dgi-dgi" si alte alea (despre titi e vorba, nu despre mine - cu mine n-ar avea nici o treaba daca n-as fi purtator de laptic bun, va zic sigur!). A propos de asta - mai e o saptamana si face un an. Si e inca hranit in proportie de 90% cu lapte matern, nu ca as tine eu mortis sa ii dau numai san, dar nu l-am obligat niciodata sa manance nimic din ce nu a vrut. Mai gusta fructe, uneori legume, ii place iaurtul, mai roade biscuitei daca ii fac, dar nu pot sa spun ca i-am inlocuit vreo masa complet. Si o sa merg dupa instinct iar si sa fac exact asa cum imi dicteaza inima (si Cristian) :)  

Inca mi-e dor de el atunci cand doarme dincolo si eu mai pierd timpul pe calculator inainte de somnic :) Mi-e dor sa-l vad, sa-l aud, sa-l miros. Cel mai mult am stat despartiti vreo 3h, cand am fost la o conferinta si-am iesit de acolo doar cu gandul la el. Bucuria de pe fatuca aia a lui rotunjoara asa si rosie de la aerul de munte ma face mereu sa explodez de fericire. Si sa-l pup in continuu pana simt ca l-am tocit :) Sau pana ma impinge el cu manutele alea pufoase (inca).  

Mai e maine din anul asta. Atat. M-au intrebat cateva persoane ce facem de revelion. N-am cautat niciodata sa fac nimic special si de cele mai multe ori nu prea am avut planuri merete. Mai ales anul asta. O sa zic clar pas la petreceri galagioase, cu multi oameni si cred ca o sa spun yes la o seara in doi cu un pahar de vin, sampanie sau ce-o fi dupa ce il culcam pe Cristian. Pana la urma e doar o seara, ca oricare alta. In care Cristian trebuie sa se odihneasca ;) 

A fost un an bun? A fost sigur! Cel mai bun si mai frumos de pana acum! A fost magic!

A fost un an plin? Claaaar! Plin cu de toate! Bune, rele, mai mult bune de fapt. 

Daca as putea da timpul inapoi, as schimba cu ceva ce a fost? Probabil ca nu. Sau doar putin, pe ici pe colo, dar nimic esential.

A fost un vis frumos devenit realitate. 

Ceea ce va doresc si voua! :)

Managementul de acasa

Ieri, in timp ce-mi spalam cana de cafea, mi-a venit in minte un curs de management pe care l-am facut pe vremea cand lucram. Chiar ma gandeam zilele astea - daca nu era seful meu asa dragut sa nu-mi prelungeasca contractul fara sa ma anunte (vedeti, deja am trecut peste suparare, sunt doar ironica) - peste cateva zile ar fi trebuit sa ma intorc la munca. Adica sa las minunatie de galusca la cresa si eu sa fiu din nou o doamna machiata, coafata si alte alea la birou (nu ca acasa n-as fi:)) ).

No, ma rog. Alta era ideea. Legat de cursul ala - mi-am amintit o chestie geniala pe care tot incerc sa o aplic si acasa si nu-mi iese mereu (pentru ca in teorie totul e superb, dar practica ne omoara!). Treaba cu "cum sa delegi sarcini?" (sau de ce e bine sa o faci:) ). La munca e clar - era problema mai tuturor managerilor. Dar acasa? Pai si acasa se iau in considerare exact aceleasi argumente: (1) eu stiu si pot sa fac treaba asta cel mai bine (sincer acum...cine stie sa spele vasele mai frumos decat mine? sau sa intinda rufele? sau sa dea cu mopul pe jos? :)) ), (2) pana dau indicatii altcuiva mai trece niste timp care e evident pretios, (3) daca persoana careia ii dam indicatii ne fura locul? :))) Okay, trei nu se aplica acasa pentru ca ar fi hilar. 

Sunt absolut convinsa ca muuuulte mame se confrunta cu atitudinea asta. Care pe termen lung e total devastatoare. De ce? Pentru ca daca nu delegi sarcini ajungi sa: 

- fii mereu obosita

- fii un pachet de nervi si frustrari

- nu ai timp deloc pentru tine

- creezi o falsa dependenta (ai impresia ca ceilalti nu se pot descurca fara tine - ceea ce nu-ti doresti neaparat, asa-i?) 

- ajungi la 50 de ani sa faci tu tot - mereu - pentru toti membrii familiei (puterea obisnuintei, huh?) 

Eu recunosc cu mana pe inima ca-mi place sa fac chestii prin casa: sa spal rufe, sa le intind, sa fac ordine, curat - daca m-as pricepe si la zugravit, pus tapet, pus parchet - orice - as face. Dar mai stiu ca nu sunt singura. Si nici nu as vrea. 

Mai problematic cu genul asta de femei (asta sunt si eu acum si lucrez la mine ca sa nu mai fiu asa!:) sa stiti ca am facut progrese) - e momentul in care ele devin mame. Atunci cand apare un copil in familie si mai ales cand creste si incepe sa fie constient de faptul ca poate face singur lucruri - el trebuie lasat sa faca. Ajutat, invatat cu rabdare. Dar lasat. Sa facem noi totul in locul lor nu e o solutie.

De exemplu: Cristian are aproape 11 luni. Uneori, pentru ca trebuie sa plecam undeva sau pur si simplu pentru ca nu am dormit eu destul, prefer sa ii dau iaurtul in gura cu lingurita si sa ne vedem in continuare de treaba. Dar el e baiat destept si dupa vreo doua trei lingurite imi ia obiectul roz din mana si il duce singur la gura. Evident ca la varsta lui nu face lucrurile perfect - nici nu m-as astepta la asa ceva - o parte din iaurt ajunge pe masuta lui, o alta parte pe bavetica, putin pe langa gura si ceva ceva unde trebuie. Cu toate astea, satisfactia lui e de nepretuit! Se distreaza foarte tare cand mananca singur, se joaca cu lingurita, o tina in gura fara maini - cu alte cuvinte invata. Daca nu l-as lasa, nu ar putea exersa - si as ajunge la 5 ani sa ii dau tot eu in gura. Imi doresc asta? Nu. 

Vor urma multe etape probabil, la noi aventura abia incepe. Deja il implic cate putin in toate activitatile. Ne uitam impreuna la masina de spalat cand bag rufele, ii explic ca o sa iasa curate de acolo, cand dau cu aspiratorul il las sa stea pe langa mine (acum rade, la inceput ii era frica). Udam impreuna florile si vorbim cu ele ca sa creasca mari si frumoase. Deja 5 orhidee au bobocei :) 

Cand va incepe sa poate face si alte lucruri, il voi lasa. Pentru simplul fapt ca vreau sa aiba incredere in el, in propriile forte. Si pentru ca vreau sa fim o echipa. Toti trei. 

Pana la urma totul este un exercitiu si cu cat exersam mai mult cu atat o sa ne iasa mai bine. Vorba bunicii "ca la matematica" :) 

E important sa empatizam cu puii de om. Imaginati-va ca trebuie sa schimbati o roata la masina (help!). V-ar iesi din prima perfect? Ati stii de unde sa incepeti? Well...:) Cam acolo sunt si ei. Ii vrem niste adulti misto care stiu sa ia decizii si siguri pe ei? Sa le oferim sansa asta atunci. 

Si un fel de PS: tocmai mi-am amintit de o scena din "The shift - ambition to meaning" by dr Wayne Dyer (e undeva pe la minutul '46). Va las sa-l vedeti, clar tot filmul e de vazut! Dar scena e legata de un moment cheie unde unul dintre personaje (o mamica) isi tot striga copiii sa vina la masa...hai, uitati-va la film, ca e misto! :) 

Nepoti vs bunici - despre ce, cum, unde, cat si mai ales daca

Miercuri am fost la un seminar foarte fain despre parenting tinut de Urania Cremene :)

Am inregistrat cateva chestii care mi s-au parut misto cu telefonul pentru ca voiam sa le auda si Andrei, dar si mama (adica bunica din dotare:) ). Andrei era evident la munca, asa ca am inceput sa ii povestesc mamei ce fain a fost si ce idei misto si cu exemple si tot tacamul (a propos de asta o sa incerc sa fac si un rezumat al seminarului - nu promit ca azi pentru ca e deja trecut de 23h, dar cand am timp & chef ma pun pe scris). Dupa cateva minute, mama: "Mda..astea-s idei de americani" :)) Urania ne prevenise ca s-ar putea sa fie un pic mai complicat cu bunicii, pentru ca deh, ei vin din alta lume. Si chiar asa e. 

Si chestia asta m-a pus pe ganduri. Ma pusese dinainte, dar acum parca mai aprig. De fapt m-a facut sa ma gandesc care ar trebui sa fie de fapt rolul bunicilor si cata responsabilitate trebuie sa le lasam lor. Capcana e destul de mare. Apare Timpul vs Bani. De ce spun asta? Pentru ca multe mame sunt nevoite sa se intoarca la munca atunci cand copilul implineste 11, respectiv 1 an si 11 luni (btw ce aberatie asta cu o luna trebuie sa stea tatal cu copilul, ce mod elegant al statului de a mai castiga niste bani!). In mod normal, in tarile mai dezvoltate, copilul este dus la cresa, dupa care la gradinita. Putin cam devreme ce-i drept, dar cam asta e cursul lucrurilor. In Romania, tendinta mamelor este sa-si lase odraslele cu bunicii. Pentru ca e mai comod, mai ieftin. 

Dar cat e de sanatos - pentru dezvoltarea armonioasa a copilului - sa fie crescut de bunici? 

Va spun sincer ca in viziunea mea nu e neaparat o solutie. Nu e deloc peiorativ, este o realitate cu care ne confruntam zilnic. 

In primul rand, bunicii copiilor nostri, adica parintii nostri au prins vremuri cu mult diferite fata de ceea ce traim noi acum: final de razboi mondial, comunism, supunere, teama, uneori lipsuri, lipsa de informare. Viata lor era simpla si nu prea. Era simpla pentru ca nu existau multe optiuni, dar lipsa optiunilor ducea probabil la frustrari cat casa. Nu le-a fost usor, sunt convinsa. Intre servici, spalat rufe cu mana, fiert fineturi, facut de mancare, calcat, culcat copii - nu cred ca se gandeau nici o clipa daca Copilul lor de azi va fi Adultul implinit de maine. Pur si simplu nu aveau timp, iar sistemul nu le oferea sansa asta. Era probabil o chestie asa SF - vorba aia, idei de americani! 

Dincolo de diferentele de viziune deci - mai am un hop. Rabdarea. Un copil inseamna rabdare. Uneori are nevoie sa ii explici ceva de zece ori, de douazeci ca sa inteleaga. Va vrea sa mearga in patru labe pe asfalt si prin iarba, sa mangaie frunzele, sa te JOCI cu el in nisip. Va vrea sa fie si sa se simta liber, sa aiba control asupra actiunilor lui. Si asta ore in sir. Eu am rabdare si stiu ca pot sa trec peste o zi ca asta pentru ca e al meu, il iubesc si vreau sa se dezvolte frumos. Sunt bunici care au rabdare. O ora, doua. O zi, doua. Dar a treia zi copilul va sta in tarc/patut/ camera lui singur pentru ca bunicul/bunica au obosit. Vor sa stea intinsi pe pat, sa se uite la o telenovela si dupa sa o povesteasca cu prietena la telefon inca o ora. Si e dreptul lor, pana la urma. Au muncit o viata intreaga, acum trebuie sa se odihneasca. 

A propos de asta, cati bunici ati vazut pe jos prin parcuri, prin nisip, jucandu-se cu nepotii lor? Exact! :) Cel mult, hata-hata in leagan juma' de ora, dupa care inapoi in carut. Iar copiii au nevoie de joaca, de miscare, de energie. 

In afara de asta, bunicii au tendinta de a rasfata. Bag mana in foc pentru toti bunicii din lume. Cu vreo exceptie, doua. Ii rogi ceva, dupa 5 minute fac tot ca ei. Ceea ce e un pic frustrant pentru parinte. Pentru ca pur si simplu parintii au o anumita idee despre cum vor sa isi creasca copiii, bunici alta. A propos de asta, am auzit des "Pai ce? Eu nu stiu sa cresc copii? Uite, am crescut 3 si uite ce sanatosi sunt!" Parerea ta. Sa cresti copii e mai mult decat sa-i imbraci, sa le dai sa manance si sa-i duci la scoala de mana. Asta poate sa faca oricine. Si Maricica cu 3 clase. 

Evident, orice discutie cu bunicii in care vine vorba despre cresterea copiilor e soldata cu victime. Ei cu ale lor, tu cu ale tale. Uneori apar discutii interminabile, iar intelegerea reciproca a punctelor de vedere seamana mai degraba cu o noapte cetoasa decat cu o dimineata senina cu soare. Calea de mijloc este ca bunicii sa nu intervina in educatie. Adica sa-si petreaca exact timpul ala de calitate cu nepotii, in care sa ii invete cantecele si sa le faca cate o prajitura cu pudra de roscove si migdale (zic si eu).   

A propos de asta, mai citisem un articol (incerc sa il caut) cum ca exista o diferenta majora intre copiii crescuti de bunici si cei dusi la gradintia: cei din urma sunt mai sociabili si au vocabular mult mai bogat decat al celorlalti, care se pare ca pot avea chiar dificultati de integrare. Si se descurca mult mai bine singuri. Bunicii au tendinta de a face totul in locul nepotilor, crezand ca le fac un bine celor din urma. Doar ca tendinta aceasta creaza un handicap major pe viitor, dincolo de incapacitatea sau nestiinta de a face anumite lucruri: lipsa increderii in sine. 

Pe de alta parte, mai citisem tot intr-un articol (am inceput sa caut serios argumente pro si contra pentru lasatul copiilor cu bunicii) cum ca copiii se pot simti "abandonati" daca sunt lasati dintr-o data cu bunicii pentru perioade indelungate de timp. Ceea ce e de inteles. Dupa o perioada lunga in care copilul sta aproape tot timpul cu mama lui, aceasta dispare si este inlocuita de bunica. Se pare ca unii copii - deveniti adulti - au chiar probleme in a se atasa de alti oameni, din cauza acestui sentiment de "abandon" trait intr-o perioada vulnerabila a copilariei. Sunt lucrurile carora nu le acordam importanta pe moment, dar repercusiunile se vad pe termen lung. Si ne miram ca ajunsi la varste adulte, copiii nu ne vorbesc, ne trateaza cu raceala si indiferenta. Ranile nu se inchid atat de usor. 

Se pare ca oricum cele mai multe probleme pe care le avem la varsta adulta se trag din copilarie. 

Asadar, bunicii trebuie neaparat, dar neaparat sa existe in viata copiilor nostri, dar rolul lor trebuie sa ramana de bunici :) Care sa ii invete sa iubeasca animalele, sa fie mai buni, mai blanzi :) 

Somn usor

Despre aerul misto de munte. si alte cele

Da, da, da!!! Deci da :) E foarte misto aerul de afara, acum pe seara...:)

Saptamana trecuta stateam prin casa dupa ce adormise Cristian si era prima zi mai friguroasa (parca joi). Prima chestie care mi-a venit in minte a fost sa ies sa alerg un pic. Nu mai alergasem de (atentie!) mai mult de un an jumate'. Stiti voi: sarcina, nastere, lauzie, lene, comoditate :)) d'astea. 

Bineinteles ca am alergat vreo zece minute dupa care am simtit ca ma loveste comoditatea fix in plexul solar cu al sau pumnal. Auch! It hurts, bai! Si am inceput sa respir mai adanc si cu cat respiram mai profund, cu atat simteam aerul ala rece si tare de munte - fix acolo unde ma durea. M-am uitat in sus si ma simteam al naibii de bine. Cu tot cu durere. Concluzia: daca nu in fiecare seara, macar din cand in cand sa ies afara seara cand e liniste si rece. Sa alerg, sa ma plimb mai apasat, sa respir, sa-mi eliberez mintea de toate de peste zi. 

Azi am iesit iar, am alergat vreo 15 minute - deci e un pic mai bine :) Iar dupa m-am plimbat prin cartier pana mi-am dat seama ca incep sa simt frigul (eram imbracata de alergat, normal! doar cu un polarel:)) ). 

In timp ce ma plimbam mi-am dat seama ca eu stiu sa merg si repede (cand ies cu Cristian ritmul nu e foarte alert - pentru ca trebuie sa observam atent porumbeii, cateii, pisicile, babele, magazinele si ale lor reclame luminoase, masinile, semafoarele, cosurile de gunoi, copiii, porumbeii again..) - aproape uitasem de aceasta super putere pe care o am. Si ce misto e sa mergi alert asa - parca iti da alta energie :)  

(paranteza: asta ascult eu in timp ce scriu - nu intelegeam de ce-mi devin ochii mici si prietenosi incet incet...:) )

In alta ordine de idei, voiam sa va spun si cu ce ne indeletniceam/indeletnicim/ne vom (mai) indeletnici noi :) Noi - adica eu si galusca din dotare. 

Prima data l-am dus la gimnastica pentru bebelusi cand avea vreo trei luni. Responsabile cu voia buna acolo sunt Ioana si a ei Ana zisa si Bebe Rostogol. N-am mai fost de mult, pentru ca intre timp a fost vara si am stat mai mult pe afara, dar vrem sa mergem din nou. Acum Cristian e intr-o faza in care isi tot schimba programul de somn - a inceput sa aiba chiar zile in care mai doarme o tura de la 10h la 12h, dupa care mai adoarme seara...I know! :)) Asta = program incarcat si pentru mine :) Oricum, dupa ce se hotaraste cum vrea sa doarma, ii ies dintii si nu mai raceste ever never ever - reincepem rostogolitul. 

Am mai fost prin vara la inot. De vreo 8 ori. Undeva in Sacele e o piscina pentru galuscute, se numeste Aqua Blue parca, e foarte misto daca galusca e incantata de apa. Cristian a trecut prin tot felul de faze, ba plangea, ba ii era foame, ba nu ii convenea ca il luau fetele de acolo in brate (ce-o sa mai regrete el momentele astea...ayayay!)...Cred ca o singura data sau de doua ori a fost okay cap-coada. Asa ca am concluzionat scurt ca deocamdata inotul nu-i de el. Doar ala din cadita cu ratustele cand se distreaza copios! :) Poate la anu' cand o fi mai mare si o intelege ceva din toata treaba asta cu inotatul.

De curand am mai descoperit un curs foarte misto la care mergem: se numeste Learn with music . In mare invata galuscutele engleza prin cantece. Nu stiu cat se distreaza ei, dar noi - mamicile - suntem incantate :) Se canta, se danseaza, au si mini instrumente muzicale. E foarte fain! 

Daca voi mai stiti chestii la fel de misto care se fac prin Brasov pentru si cu copii let me know! :) 

O seara faina si plina de aer curat! :)  

I love Ti-ta :)

Stiti momentul ala cand se trezeste galusca pe la 5am asa si crede ca gata, e dimineata si nu mai avem nevoie de somn? :))) Exact asa am patit azi. Bine, il deranjau si ceva muciferi (a aparut o noua teama: frica de muci in gat! ai lui, evident! nu ai mei). Bai cu toate batistele bebelusilor si ser fiziologic si pompite nu vor sa iasa de acolo! Si e al naibii de frustrant sa-l auzi cum suge si ii haraie aia in gat ca un inamic de proportii. Ma rog, om scapa noi si de aia! 

Altceva voiam sa va mai spun :) Mai nou, dupa ma-ma, ta-ta, ga-ta (l-a intrebat mama o data daca a terminat de mancat iaurtul "Gata?" si el a raspuns prompt "Ga-ta!" de am inceput toti sa zambim tamp) si tai-tai (tot de la bunica'sa o stie si pe asta:) ), a aparut "ti-ta". Ti-ta e dumnezeul lui pe pamant. Ii e foame "ti-ta", ii e somn "ti-ta", are chef de o gustare "ti-ta", vrea putin rasfat "ti-ta" :)) 

Azi dimineata pe la 5am "TI-TAAA" (ca doar tre' sa auda si vecinii...). Si ti-ta nu se cere oricum decat cu un maxim de entuziasm, un zambet cat casa, tras de maieu sau ce am pe mine si privirea neaparat doar acolo! M-am topit instantaneu cand a zis prima data "ma-ma", tin minte ca eram cu Andrei si cu el in parcul central, stateam pe o banca si povesteam si dintr-o data se intoarce spre mine si asa clar si frumos mi-a zis "Ma-ma!". M-am uitat la el, imi ardeau ochii asa si urmatoarea chestie pe care i-am spus-o lui Andrei a fost ceva de genul "Okay, m-am topit, cred ca o sa lesin". Deci asta clar ocupa primul loc. Dar dupa vine ti-ta. Stiti vorba aia ca te bucuri ca un copil? Ei bine, ceva de genul se intampla cu Cristian cand vrea titi. Zilele astea a fost racit + i-au iesit si dintisorii de sus acu' vreo saptamana si sincer nu stiu ce ne-am fi facut fara. In afara de faptul ca nu prea a vrut sa manance altceva, am observat ca ii si alina durerea, il cam linisteste orice ar fi. Deci ne bucuram amandoi de tita de numa numa. 

Am observat ca mai sunt discutii legate de treaba asta cu alaptatul pe diverse grupuri de mamici si in viata reala :) Chiar de curand vorbeam noi asa intr-o seara despre alaptat (ce probleme avem :)) ) si ca ce ne-am fi facut daca alegeam versiunea lapte praf si mi-am dat seama ca in afara de faptul ca mi-as fi ingreunat existenta nici n-as fi stiut cum sa il adorm/linistesc/ofer iubire neconditionat/alin pe Cristian. Evident ca am zis fara sa ma gandesc prea mult ca as vrea sa-l alaptez pe puiul de om cat mai mult, cat o sa vrea el. Au zburat 9 luni jumate! Asa ca vreau sa mai profit :) 

Altfel suntem bine, sanatosi (de fapt mucosi) si speram ca maine sa dormim pana pe la un 8 asa!!! :)) 

Rad acum pentru ca mi-amintesc uneori de cum era "inainte" de Cristian (BC :)) ) si caaaaat imi mai placea mie somnul (puteam linistita sa dorm 12h neintoarsa)...si uite cum imi da viata acum nesomn! :)

No..seara faina!  

Despre frici si alte bazaconii

Cand a aparut omuletul asta minunat - blond si cu ochi albastri - in viata mea am inceput sa cunosc mai bine sentimentul ala tampit de frica. Cu care eu nu prea cochetasem sincer. Adica ce om intreg la cap pleaca in Venezuela fara sa stie daca o sa aiba acoperis deasupra capului in noaptea in care aterizeaza? Cine conduce trei ore noaptea, singur in masina, pe ploaie torentiala pe un drum pe care se lucreaza de zboara masina de pe o parte pe alta fara sa se gandeasca daca ajunge cu bine sau nu? Well...uite ca m-au prins fricile din urma. Si nu frici din alea ca ma prind traficantii si-mi scot ficatul. Frica reala si palpabila de o raceala banala. Sau de o indigestie.

Dap, de cand am nascut ma tin tare (si tare si tare) sa nu se prinda ceva de mine. Asa o fi cand esti mama si ai o mini maimutica agatata de tata ta (a se citi "t" cu diacritice - pe care-mi cer scuze de altfel ca nu le folosesc, but I have no idea pe unde or fi pe tastatura asta!). Da mah! Mi-e frica sa nu racesc, mi-e frica sa nu patesc ceva - doar cu gandul ca ramane Cristian singur, adica fara mine si moare de dorul meu pana ma fac bine. 

Vineri dupa-amiaza, of course, ca tot veni vorba m-a lovit evident o indigestie nasoala. Habar n-am de la ce. A inceput cu o stare un pic nasoala, dupa care a continuat violent si fara sa ma lase cu drept de replica. Ghinionul meu e ca eram singura acasa. Norocul a fost ca pana la urma a venit Andrei de la munca. M-a gasit lungita pe pat, lesinata aproape, palida si pe galusca pe jos, jucandu-se, asta dupa ce facusem du-te - vino intre el si baie in ultimele doua ore. E nasol cand ti-e rau - e clar. Dar cand ti-e rau si mai ai si o galusca care se uita la tine pierduta in spatiu pentru ca nu stiecenaibaaidenutejocicuea - iti vine sa intri in pamant de ciuda! La un moment dat a si plans pentru ca nu mai aveam forta sa-l iau in brate si se tot smiorcaia pe covor "ma-ma, ma-ma" si eu verde la fata...

Da. Deci concluzia e sa nu fiti bolnave cand aveti copii :) zic si eu...

In alta ordine de idei puiul de om - dupa care v-am mai spus eu ca sunt topita - face azi 9 luni. Pentru mine e special anniversary :) 9 luni inside, 9 luni outside. 

  (asta-s eu - evident bortoasa, gata sa explodez! :) Ah, ce dor imi e uneori de burtica pana imi amintesc de durerile de spate si vezica sugrumata de cele 20kg in plus - din care btw au mai ramas doar 2-3 yeeey :)) )

Ieri a avut Andrei liber asa ca am dat o tura rapid pana pe Tampa. Iubesc primavara, ador(am) si vara, baaai dar toamna de cand m-am intors in Romania - adica de vreo doi anisori (deja!) - e superba, un adevarat rasfat - va zic! Mai ales in zilele insorita si usor calde. Ca sa nu mai spun ca padurea abia incepe sa-si schimbe culorile si e un adevarat spectacol pentru noi. Ah, plus ca e prima toamna a lui Cristian :) Bine, a cam dormit pe drum pentru ca l-a dus Andrei in spate in Boba si a fost un real succes. Dupa ce a mangaiat cateva frunze si cativa boscheti si a chiut de cinci ori s-a facut liniste :) Sper totusi ca a apreciat plimbarea si aerul "tare" de "munte" :) 

Era sa uit! Suntem in saptamana internationala a bebelusilor purtati! Si trebuie sa ma laud cu cele mai cool mamici purtarete din Brasov la flashmob-ul organizat de Ioana de la Bebe Rostogol ;)

PS: pe la minutul 3:40 apare si taticul de galusca simpatica undercover :)) 

Va pup! Seara faina si dansanta!