Ganduri nocturne.

Tocmai ne-am intors de la o petrecere si de fiecare data cand lumea imi spune cat e de minunat Cristian imi dau seama de 1. cat sunt de norocoasa ca il am si 2. cat sunt de indragostita de el! 

Nu pot sa-mi dau seama exact daca e vorba de vreo aliniere de planete, dar suntem foarte fuzionali noi doi :) Vorbesc de noi doi - fara sa-l excludem pe Andrei - pentru ca noi ne petrecem cel mai mult timp impreuna, adica 24h din 24h. Evident, atunci iti petreci atat de mult timp cu cineva, ajungi sa il cunosti foarte bine. Cristian a avut multe perioade faine, dar cea mai cea e perioada asta in care a inceput sa rupa cuvinte. Multe. In fiecare zi ne surprinde cu cate ceva nou. Nu m-as fi gandit niciodata ca printre primele lui cuvinte o sa se numere "patent", "ghinda", "papucii" :) Zice multe, dar intelege si mai multe. Stie cateva litere, mi le arata mai mereu - cum are ocazia.  

Am incercat de la inceput sa ma pun mereu in pielea lui si sa il respect asa cum respect orice om. Nu l-am tratat niciodata ca pe un copil "care nu intelege mai nimic", i-am oferit argumente la orice decizie pe care am luat-o, in orice situatie in care m-a insotit am vorbit cu voce tare ca sa inteleaga logica mea. La cumparaturi vorbesc aproape non-stop cu el, il pun in cos si ii spun de ce luam cutare si cutare, cand uit cate ceva si alerg cu el printre rafturi ii spun ca am uitat sa iau si ca trebuie sa ne intoarcem :) Pe el il amuza, dar sunt convinsa ca inregistreaza tot ce ii spun. 

Cred ca a contat mult si faptul ca l-am purtat - mai intai in wrap, dupa in boba (si in curand in bumbo toddler) - pentru ca avand copilul atat de aproape ii explici fara sa-ti dai seama tot ceea ce faci, ce e in jur. 

Nu l-am jignit niciodata, nu am tipat la el si nici macar nu ma gandesc ca as putea sa dau in el. Doar gandul asta imi da un fior rece pe sira spinarii. Stiu, multi poate se gandesc ca e inca mic si ca mai tarziu "o sa vad eu". N-o sa-mi schimb optica si sunt convinsa ca violenta nu naste decat frustrare si ura in mintea unui copil, in nici un caz nu creste oameni frumosi si intelegatori. Violenta nu e niciodata o solutie, e doar reactia unor parinti frustrati si neputinciosi. Copiii nu au nici o vina.

Nu l-am rasplatit niciodata pentru ceva anume, dar nici nu l-am pedepsit - pentru ca sunt doua chestii in care nu cred. Nu i-am conditionat nici o actiune de genul "daca papi tot, mergem afara". Mi se par invechite si inutile. O sa caut si niste articole legate de asta si daca aveti timp si chef Urania Cremene tine un seminar la Brasov, gratuit si parca vorbeste si de trebusoarele astea interesante...

A avut si are inca momente in care plange, in care il doare ceva sau pur si simplu vrea la mine in brate. Nu i-am spus niciodata nu. L-am tinut exact atat cat a vrut el, cat a avut nevoie. M-am pus in pielea lui, mi-am dat seama ca singurul om in care are incredere necondionata sunt eu. Asa ca l-am strans tare mereu, l-am pupat pana i-am revazut zambetul, i-am vorbit calm si i-am spus ca il iubesc. Ii spun mereu de fapt :) 

Doarme inca cu mine, mi s-ar parea ciudat sa nu-i mai simt mirosul. Ma enerveaza cumplit oamenii care isi baga nasul aiurea fara sa le cer pareri si imi spun ca "n-o sa mai scap de el". Ma face sa zambesc amar sintagma asta. Evident ca l-am facut ca sa scap de el - nu ca sa-l iubesc de nu mai pot!

Uneori, cand suntem doar noi si ne distram prin casa - mi se pare ca nu exista copil cu care m-as fi potrivit mai bine. E calm, intelegator, bland. Intelege cam tot ce ii spun si de cele mai multe ori imi raspunde cu un "daaa" asa lung. Vocea lui ma termina. E al meu. Il iubesc de nu mai pot

Povestea brioselor cu afine

Mi-am dat seama - in timp - ca eu nu sunt vreo pasionata de bucatariseala. Cu toate ca am avut perioade cand gateam destul de mult - nu pot sa spun niciodata ca abia asteptam sa o fac! :) 

De cand a inceput Cristian sa manance si altceva...well...am luat-o de la capat. Noroc ca deocamdata lui nu ii plac chestiile foarte complicate. Se multumeste cu peste la cuptor, budinci de chia, supe, ciorbe, biscuiti de ovaz, quinoa cu fructe - chestii din astea. Nici nu ma vad gatind tocanite sau sarmale. 

Ei bine, in hei-rup-ul meu de ieri, dupa ce la pranz facusem supa de pui, mancarica de linte, pui la cuptor cu legume si inghetata home made (I know.....cred ca m-am stricat la cap) - seara pe la vreo 21:30 visam doar sa stau cu cracii in sus pe canapea. But guess what? Dupa ce l-am culcat pe Cristian m-am apucat de niste briose cu afine (la cat am gatit ieri, merit o saptamana pauza!:)) ). Bai, deci mirosea in casa de-ti venea sa-ti tai venele de pofta! Evident ca nu m-am atins de nici una ieri, dar mirosul, mirosuuuuul! Si vine Andrei acasa de la munca. Intra exact cand erau aproape gata: "Ce-i acolo in cuptor?" Eu, happy si semi-adormita, dar happy si entuziasmata si bla bla...ca femeile in bucatarie cand se bucura ca fac ceva bun si nu se bucura singure...u know :"Briose cu afine!:)" (si asteptam asa sa curga laude si vai iubita mea ce bine miroase si ce bune tre' sa fie si mama mama abia astept sa le gust). La care zbang drang! Andrei: "Dar de ce le-ai facut cu afine?" Say whaaaat? Adica in casa miroase de mori, e trecut de 22h, eu puteam sa stau cu cracii in sus dupa o zi de stat in bucatarie & alergat la locul de joaca si pe strazi si el vine si ma intreaba de ce briosele sunt cu afine :))))))))))) "Hai, da-te-n pisici!:))" 

Data viitoare faci foamea!

Evident ca puteau sa fie cu zmeura si intrebarea era aceeasi.

Si cica femeile nu-s niciodata multumite :)) 

No seara faina 

 

1 an si 7 luni.

Astazi - 7 august - se incheie Saptamana Internationala a Alaptarii si tot astazi Cristian implineste 1 an si 7 luni de baietel minunat alaptat exclusiv.

Aseara incepusem sa scriu un post, dupa ce l-am citit mi-am dat seama ca eram prea obosita si nu prea era coerent. Voiam sa scriu despre o gramada de chestii si iesise un fel de ciorba de informatii si povestioare (s)alandala. Nu stiu azi daca o sa fie mai okay, dar I'll give it a try.

Treaba asta cu alaptatul e o mare nebunie in ziua de azi. Cel putin in zona mea :)

Exista mamici care alapteaza si mamici care alapteaza cu biberonul (e o ironie, am auzit la o mamica o data "alaptezi la san" :)) ) Well..alaptatul nu exista decat daca copilul suge direct de la sursa. In rest poate fi hranit cu biberonul. 

Prietena mea buna, Ralu - a nascut acum 5 zile o fetita minunata. In timp ce povesteam azi cu ea, incercam sa-mi amintesc prima luna cu Cristian acasa. In prima noapte tin minte perfect ca n-am dormit. Deloc. Eram ca o cucuvea - cu ochii pe el. Au trecut noptile, ne-am mai obisnuit unul cu altul, iar acum inceputul bebeluseniei pare de domeniul SF-ului. Ce-mi mai aduc inca bine aminte de la inceput e ca citeam intr-una despre alaptat & momente cheie ale dezvoltarii sugarilor (pusee de crestere, greva suptului) - ca sa stiu exact ce se intampla cu noi doi, sa nu fiu luata prin surpindere si sa iau cat mai multe decizii bune pentru noi doi. 

Ce-am observat la mamici in general - si n-o zic ca sa judec sau ceva, dar pur si simplu asta am observat - este nesiguranta si lipsa increderii in sine (n-am destul lapte, sigur din cauza asta plange bebe, mi-a zis "X" sau doctorita sau vreo asistenta ca sanii mei sunt prea mici/mari, nu am sfarcuri bine formate etc...) And guess what? Intre timp sotul cumpara o cutiuta de lapte praf ca sa fie acolo pusa bine in camara familiei pentru zile negre si intr-un moment de cumpana/nesomn/disperare  i se administreaza micutului sugar o doza buna de lapte cu biberonul (de unde si curge lapticul mai bine) si stomacul fiind plin si ficatul in plin proces de sinteza poc! Micutul cade lat. K.O. Toata lumea e fericita. "Deci ii era foame!" :)) 

Nimeni nu se gandeste de fapt ca mica creatura tocmai se adapteaza la o lume noua, la AER (yap...sa ne amintim unde a stat galusca 9 luni de zile), la zgomote noi, ca vrea sa o simta pe singura fiinta pe care o recunoaste aproape, ca vrea sa ii simta bataile inimii cu care s-a obisnuit. Sa nu uitam nici ca laptele matern are acelasi miros cu lichidul amniotic in care el sta atata timp in burtica (de unde si instinctul imediat dupa nastere de a suge), lucru care il face sa  vrea instinctiv sa  stea mai mult lipit de mama lui decat de oricine altcineva. Si mai important decat orice este ca pana la 9 luni in afara burticii copilul este in extrogestatie. Despre asta daca imi amintesc bine a scris si Ioana (Grozea) aici. Foarte fain articolul si l-am cautat ca sa-l recitesc. I love you, sister! :)  

Stiu ca el naibii de greu pentru o mamica la inceput de drum sa se adapteze. Si pentru ea totul e nou. Poate de la 12h de somn pe noapte trece la 2-3 legate. Poate din diminetile senine nu mai vede decat norii din departare cand ii joaca hormonii feste. Poate nici ea nu stie sa raspunda la intrebarile venite din afara - printre care cea mai frecventa "Dar de ce plange?" :) Dar astea toate trec, bebelusul ala mic mic si neajutorat incepe la un moment dat sa ne zambeasca semn ca totul e bine. Apoi creste, sta in fund, se ridica in picioare, noi ne minunam de parca abia am aflat ca se invarte planeta. Incepe sa mearga, ii cresc primii dintisori, rupe primele cuvinte. Te uiti in urma. Parca a fost un pic greu la inceput, dar nu-ti mai amintesti prea bine. Momentele frumoase au fost prea multe. Si inca sunt.

Pentru mine n-a existat decat optiunea alaptat. N-am cumparat niciodata lapte praf "ca sa fie". Cu toate ca Andrei a vrut sa ia intr-o noapte in care aproape plangeam din cauza ragadelor din prima saptamana. Dar am strans din dinti, am zambit, am oftat si am trecut peste. Doar sunt un erou mama, nu?  

Pe Cristian al meu il iubesc si ador in multe ipostze: cand il mangaie pe Andrei si ii face "iubi-iubi", cand se joaca afara cu fetele, cand face flotari sau yoga (I know..:)) ), cand chitaie prin casa si sare ca o caprita...dar cel mai mult si mai mult ma topesc atunci cand se cuibareste in bratele mele si suge. Mai ales cand suntem doar noi doi, acasa. Se uita in ochii mei cu atata iubire si multumire, incat stiu ca am ales bine. Mi s-a-ntamplat sa-mi dea si lacrimile uneori, dadeau emotiile si iubirea pe dinafara :)

Pentru noi o sa vina un moment, la un moment dat - cand nu va mai suge. Cand o sa vrea el, in principiu. Nu vreau sa-l grabesc, sa-i iau din bucurie. Vreau sa fie totul cu blandete. 

E frumos, e al naibii de frumos sa cresti un copil! :) Si anul asta - acum vreo cateva luni - am primit cel mai frumos compliment de la Maria, prietena mea buna si nasa lui Cristian (poate ea nici nu si-a dat seama pe moment, dar mie mi-a ramas intiparit acolo..bine)...mi-a spus asa intr-o zi frumos "Mai Nico...dar tu esti facuta ca sa fii mama!". Am zambit. Asa e. 

Asa ca mamici din lumea larga - alaptati, daca puteti! Cat sunt mici poate pare greu, dar cu timpul devine atat de frumos si armonios, incat parca asa a fost dintotdeauna :) Dupa fix un an si 7 luni ramane momentul nostru preferat. 

Zi faina sa aveti, ca soare e! 

Despre iubirea neconditionata

Daca nu l-as fi avut pe Cristian, imi dau seama ca n-as fi inteles mare lucru din ce inseamna iubirea. Okay, e drept  - pana sa avem copii, ne iubim parintii - dar si acolo exista momente cand, adolescenti fiind, avem impresia ca sunt impotriva noastra, ne iubim fratii, surorile - pentru ca sunt ai nostri si oricum n-avem de ales (Mitza, don't take it personal! :)) ), ne iubim colega de gradinita, mai tarziu colegul de clasa, pana cand intalnim "iubirea vietii noastre faradecarenumaiputemtrai" - iubire care de altfel ne mai doare, ne mai supara, ne mai raneste poate fara sa vrea. Stiti voi. 

Dupa care - la un moment dat - dam viata unei fiinte noi. Care e parte din noi. Si devine totul magic. Mi se pare ca atunci intalnim de fapt iubirea absoluta si neconditionata. Ne lasa fara rasuflare si nimic nimic nimic pe lumea asta nu mai poate schimba treaba asta. Uitam complet cum era viata inainte de el. Ne mai aduc aminte de fapt doar niste poze care par rupte din viata altcuiva. 

Imi dau seama cu timpul ca indiferent de ce face sau spune (acum de fapt mai mult face decat spune :) ) - il ador. Imi vine in continuu sa il musc, sa ii rontai cate un deget sau cate o gambuta. Uneori in timp ce fac asta, mi-l imaginez brusc in aceeasi pozitie peste vreo 20 de ani si ma bufneste rasul. Poate si atunci o sa-i fac la fel, doar ca probabil o sa fie cu vreun cap mai inalt decat mine. 

Azi imi zburase gandul la mare, la zilele petrecute acolo si cat de fain e acum de cand il avem pe Cristian. Cat de amuzant e sa-l vad pe Andrei ca abia asteapta sa ajunga la plaja ca sa faca castel pe malul marii cu galusca sau sa prinda cate o meduza in galetusa. Cat entuziasm si bucurie vad in ochii lor cand alearga dupa minge pe plaja sau cand Cristian incearca sa plece cu slapii mei :) Sau cand descopera ca nisipul e moale si fin si e relaxant sa te arunci in el de vreo 30 de ori la rand fara sa obosesti. Sau cand isi intalneste prima iubire de la mare, pe Ami - mai mare decat el cu un an :)) Ce ne mai distram cu fetele astea...majoritatea sunt mult mai indraznete decat baietii pe la 2 ani si jumtate - 3 ani, asa ca intr-o dimineata la micul dejun chiar l-a luat in brate o domnisoara. Bonus, l-a si pupat. Evident ca el a fost oripilat de gestul mult prea insolent. Ami nu a aflat nici in ziua de azi :)) 

Citisem la un moment dat - pe unul dintre grupurile mele de mamici - o discutie despre concedii, care mi-a ramas in minte. Discutia era despre mers in concediu cu sau fara copii. Am fost surprinsa sa vad cate mamici spuneau ca merg fara copii in concediu pentru ca "vor sa se relaxeze" (ceea ce implicit ma duce la gandul ca opusul ar fi "cu copii e stresant" - chestie un pic ciudata pentru felul in care vad eu lucrurile) si ma gandeam la copilaria mea si cat m-ar fi durut sa plece ai mei fara mine la mare. 

De fapt n-au facut-o niciodata - pentru ca la noi concediile incepeau mereu cu cate o saptamana inainte sa plecam propriu-zis cand - plini de entuziasm - umflam - dezumflam saltelele, la fel colacele si barcutele, scoteam prosoapele, cautam cearsafurile...:)) Si numaram zilele, orele pana la plecare. Meanwhile taica'miu repara masina - un Fiat 1300 care nu (prea) ne-a lasat la greu la vremea lui :) 

Nu-mi inchipui inca cum ar fi o saptamana fara el. Nu-mi imaginez nici o zi. Inca. Probabil ca vom merge separat in vacante atunci cand el o sa simta ca asa e mai bine. Pe la 30 de ani :)) Ai lui. 

Voi cum faceti? Plecati cu sau fara copii in concediu? :) 

E la moda sa ai 30 de ani! :)

Cateva semne ca te apropii de 30 de ani, ai un copil si tu nu-ti dai seama de ce ti se intampla :)) :

- te suna prietena ta sa-ti spuna ca merge la Cluj la Electric castle. Tu nu intelegi de ce trebuie sa mearga pana la Cluj la un magazin de elecrocasnice. (dupa ce trece festivalul si vezi ca jumatate din cunostintele de pe facebook au poze de acolo te simti si mai ciudat - urmeaza, evident, sa apara si maica'ta prin poze si poti sa te declari un caz ratat pe viata :)) )

- baietii de liceu de la bloc - care ti se par foarte apropiati ca varsta (cu toate ca nu's!) iti spun saru'mana. Tie si doamnei de la etajul 4, care a iesit la pensie acu' 30 de ani

- paradoxal, si tu ii numesti uneori pe ei "copiii de la bloc" 

- ti se mai spune ocazional "tanti" - fara rea intentie

- ai fost intrebata acum vreo cateva luni pe unde se mai iese prin Brasov de catre niste prieteni aflati in vizita si ti-ai dat seama ca 1. habar n-ai si 2. nici nu ai putea sa ii insotesti oricum :)) 

- atunci cand se mai vorbeste despre iesit in gasca, mereu ai impresia ca te-ai mutat intr-un oras nou si intrebi "da' Temple asta unde ziceai ca e?" - doar asa, ca idee. Ca oricum n-ai cand sa te duci :)) Si ca sa poti face conversatie. Dupa aia o schimbi cu vremea. 

- sambata seara bei sampanie. acasa. pe canapeaua ta. si va uitati la Game of Thrones. Si te simti ca in vacanta. Si nici daca n-ai avea nici o constrangere si ai putea sa iesi pe undeva nu te-ai mai dezlipi de acolo

- daca vrei sa pleci undeva in vacanta trebuie sa te organizezi cu cateva luni inainte. clar

- inainte era simplu: cand nu lucrai - aveai timp, dar nu aveai bani. cand lucrai - aveai bani, dar nu prea mai aveai timp. acum nu mai ai nici timp, nici bani :)) 

- iti face uneori placere sa stai de vorba cu oameni mai in varsta, care au ceva de spus (nu chiar toti :)) ) - ti se par interesanti si unii usor intelepti. inainte ti s-ar fi parut probabil doar "borrrring" 

-  cand vezi copii care mananca la Mc' te gandesti imediat ca au parinti inconstienti si care nu se gandesc la viitorul lor (ai deci creierul formatat, e evident). 

- nu mai combini decat in rare cazuri proteinele cu carbohidrati (la 20 de ani as fi intrebat wtf is that?) 

- nu bei alcool decat rar si atunci vrei sa fie "ceva bun" - daca nu, mai bine apa plata

- la urmatoarea schimbare de prefix copilul tau o sa vorbeasca, o sa manance singur si o sa-si lege singur sireturile. Si posibil sa faca mai multe chestii, de care tu poate nu o sa ai habar - which is weird :)) 

- te gandesti de fiecare data cand vezi un baiat cu blugi din aia "slim" ca e penibil. probabil ca e de fapt cool. pentru generatia lui...

- o iesire la teatru in doi ti se pare seara ideala si te pregatesti pentru ea cu trei zile inainte.

- te gandesti deja ca ar fi misto sa faca si frate'tu vreo doi-trei copii ca sa aiba si Cristian verisori/soare. Si ca o familie mai mare e mai faina, mai ales cand se intalnesc toti. Si evident, te vezi si peste vreo 20-30 de ani cu nepoti & co stand la o masa mare ca o hoasca nobila in capul mesei. Atunci o sa fie cool sa ti se zica "tanti" :))  

- majoritatea prietenelor tale au nascut, sunt insarcinate sau vor naste si ele in viitorul apropiat. si te bucuri pentru ca asta inseamna ca o sa aveti ca pe vremuri "subiecte in comun" - care pot fi dezbatute ore la rand. 

- nu-ti amintesti cand l-ai adoptat pe celalalt copil din casa, mai mare si tot cauti actele de adoptie...(o fi fost in seara in care ai baut sampania? hmm nu, ca erai deja cu el!:) )

To be continued :)

Inviere. Copilarie. Si putin vorbaraie despre biserica si credinta.

Mi-amintesc despre mersul la Inviere cu drag din perioada copilariei. Fara nici un fel de natura religioasa, era momentul in care puteam sta mai mult decat permis afara, iar hlizeala din curtea bisericii de lemn unde era o imbulzeala de numa' lasa mereu loc de chicoteli. O data chiar era sa-i arda parul unei doamne bine un baiat de la noi de la bloc. Nici nu mai stiu cum il chema. A trecut de atunci cam o viata. 

Intre timp am crescut, iar mersul la Inviere a devenit o activitate de familie in urma careia te intorci acasa cu mai multa Lumina. Ma rog, vorba vine. Multi nu se intorc nici cu aia cu care au plecat de acasa, dar asta e alta poveste.  

Stiu ca printre noi si printre apropiatii mei sunt multi care au o legatura stransa cu biserica. Sau cu o biserica anume. 

In familia mea nu pot sa ma laud ca am primit cine stie ce educatie religioasa. Mama a fost mai neutra, dar tata stiu sigur ca nu trecea prea des pe la biserica. De fapt spre deloc. Nu era ateu. El credea. Dar nu suferea preotii. Si se pare ca treaba asta e genetica - s-a mostenit. Cu mici exceptii, treaba cu biserica (atentie, n-are nici o legatura cu credinta) mi se pare unul dintre cele mai profitabile "biznisuri". Ultima chestie pe care am auzit-o de la un preot in timpul unei inmormantari e ca mai vrea vreo 3 milioane pentru "osteneala", dincolo de toate taxele platite. Eu nu stiu ce parere aveti voi despre toate milioanele astea care intra ilegal si fara bon fiscal (haha haz de necaz) in buzunarul lor, dar pe mine ma irita foarte tare. Stiu. Mai sunt o gramada de multi altii care fac ilegalitati. Dar la preoti ma deranjeaza cumplit ipocrizia. Adica ei cica trebuie sa fim buni si milostivi si daca se poate cu dare de mana, dar ei daca nu scoti milioanele poti sa tii mortu'n casa. Ca lui nu ii pasa. Nu-i cam dubios? Buuuuun.

Asadar si prin urmare eu am ajuns la urmatoarele concluzii (nu-s concluzii luate la nervi - pentru ca nu mi s-a intamplat nici o faza mai nasoala lately):

- Biserica Ortodoxa (cel putin in Romania) nu are nici o legatura cu credinta. Ba din contra, daca esti totusi credincios si printr-o greseala ajungi sa dai nas in nas cu un preot din asta profitor si fost informator, o sa uiti ca ai fost vreodata credincios. Nu te va invata decat ce e ura si frustrarea. And it hurts. 

- Daca ai nevoie de orice de la biserica (inclusiv probabil de vreun sfat) nu uita sa treci pe la bancomat intai. Nope. Nimic nu e gratis in viata asta. 

- Daca va ganditi ca majoritatea celor care merg des in "casa domnului" au habar despre ce e credinta sau ce se intampla cu adevarat pe acolo - va inselati. O sa aflati mai degraba ca Maricica s-a ingrasat sau ca lu' Nuti nu prea ii sta bine cu fusta aia plisata. 

- Dupa ce o sa cititi Biblia (n-am citit-o in intregime, dar e pe lista mea), o sa vedeti un pasaj la un moment dat in care scrie ca mai bine te rogi intr-un colt al casei tale unde poti fi linistit, decat in biserica. 

- Daca stai ore in sir la coada la biserica in saptamana mare ca sa treci pe sub nu stiu ce masa (iarasi fac pariu ca 90% din oamenii care stateau habar nu aveau ce semnificatie are treaba asta) - sau alte ore ca sa pupi niste oase ale vreunui mort (iarasi o chestie dubioasa) - well, trebuie sa-ti dau o veste foarte proasta - asta nu cred ca te face nici mai bun, nici mai smerit, nici mai intelept. Nu. Imi aminteste doar mie ce marketing bun fac preotii si ce mijloc frumos de a controla masele au gasit de ceva sute de ani incoace. Congrats! 

- De fiecare data cand am in minte un preot sfidator (genul ala care iti cere bani zambind cand te vede "rupt in cur" - scuzati-mi expresia si se urca in ultimul mercedes, genul care atunci cand il anunti ca ti-a murit un apropiat te intreaba daca ti-ai platit taxele la biserica etc etc etc - ati prins ideea) - mie imi mai vin in minte alte trei chestii: ca urmatorul fulger ii va arde biserica/casa/masina, ca o sa ajunga sarac lipit pamantului si ca nimeni nu ii va da sa bea nici macar un pahar de apa. Stiu. Ei zic ca dupa viata asta ajungi la judecata. Sau ma rog, ca aici e doar for fun, ca dupa vine distractia. Dar or fi murit ei si s-au intors de stiu asa de bine? :) Ah, da! Corect. Sah mat pentru babele credule.

- Nu mi se pare ca fac mai nimci util pentru populatie - dar in schimb au o gramada de beneficii....

- Ah, si nu ultimul rand - au o legatura mult prea stransa cu politica.

E clar ca-mi stau in gat preotii (again, cu mici exceptii - am vreo doi-trei in minte care-mi sunt mai dragi).

In seara asta mi-am amintit printre altele cum ca Lumina asta despre care se tot vorbeste acum vine din noi, atunci cand o cautam si avem noroc sa o si gasim - si nu de la ei. Ceea ce va doresc si voua.

O seara faina.       

To eat or not to eat...this is the Question.

E un subiect care ma "arde" in ultima vreme. Treaba asta cu mancatul. Si nu la mine ma refer, eu chiar nu am nici o problema. Ba din contra, as zice :) 

V-ati prins. Cristian nu e chiar prieten cu mancarea. Am inceput sa ii dau pe la 6l 1/2 alte chestii in afara de titi. Am zis ca merg pe autodiversificare, ca sigur stie el ce e bun, ce ii trebuie si isi va alege. Doar ca in loc de gura, toate ajungeau pe jos. Direct. Nici pic de curiozitate. Am zis ca aia e, mai insistam. Intre timp am inceput sa ii dau si iaurt cu lingurita, singurul pe care il accepta de altfel. Dimineata eu imi fac mereu smoothie-uri cu fructe, spanac etc asa ca am inceput sa ii mai dau si lui. Uneori voia, alteori ba. Mai mult ba.

La un an i-am descoperit o carenta de fier, la niste analize facute intamplator atunci cand am fost internata cu el. Era si de asteptat - din moment ce Cristian alegea mereu calea laptelui matern - iar eu nu ma mai hraneam corespunzator. Daca as fi mancat in continuare cat pentru doi, as fi ajuns clar sa si arat cat doi - si nu doi dintre cei mai filiformi...:)) 

Citisem mai peste tot ca pana la un an e suficient laptele matern - sa zicem ca (virgula) copilul doar descopera mancarea, textura sa, forma, culoarea...etc. Daca ma dau cu un pas inapoi imi dau seama ca nu chiar asa. Se pare ca resursele de fier din timpul sarcinii ajung pana undeva la 6 luni. 

Citeam pe diverse grupuri de mamici ca nici copiii lor nu sunt prea mancaciosi, ca mai mult titi si mai putin mancare solida si am zis ca na. Aia e. Si al meu face parte din aceeasi categorie. Pana la un moment dat cand am vazut cu ochii mei cat poate manca un copil considerat "nemancacios" (aproape cam cat as manca si eu la o masa..........). Atunci mi-am dat seama ca Cristian nu era nemancacios. El nu manca mai deloc. Si-am inceput sa caut solutii. Nu stiu exact ce m-a facut sa cred ca solutiile vor veni din exterior. Prima data m-am gandit sa-l las cu mama cateva ore - poate, poate mananca ceva. Dupa care mi-am dat seama ca nu e o solutie pe termen lung (sa zicem ca ar fi mancat cu ea, asta inseamna sa il las mereu cu ea la ora meselor...) si am renuntat la ea cam din fasa. 

Le-am invartit pe toate partile, am inceput sa intreb in jur ce fac mamicile cu copii mancaciosi - concret. Se pare ca unii sunt doar mai mancaciosi ca ceilalti, deci solutia nu era nici in mainile celorlalte mame. 

Mi s-a sugerat sa il intarc! (in conditiile in care eu vreau sa il alaptez cel putin doi ani) - am oftat si m-am facut ca n-am auzit. No, fiecare e liber sa se dea cu parerea, mai ales cand nu e vorba despre copilul lui :)) 

Asa ca intr-o dupa-amiaza am facut o sedinta cu me myself and I ca sa-mi dau seama where is the buba? Si mi-am dat seama - sau ma rog - am avut puterea sa recunosc: Cristian era inca alaptat la cerere, adica mult prea des. Adica mai tot timpul. Si in conditiile in care sta cu mine cam 24/24h el numai asta stia: sa ceara titi de fiecare data cand se plictiseste. L-am observat un timp ca sa-mi dau seama cand cere, cat timp a trecut si daca ii e intr-adevar foame sau nu. Atunci mi-am dat seama ca el simtea doar nevoia de conectare, am observat cum ma priveste in ochi atunci cand suge si zambeste - si dupa 2 minute fuge iar prin casa cu jucariile. Asa ca in loc de san, i-am oferit luat in brate, pupici, mangaieri, hlizeli - stiti voi :) Si a functionat aproape la fel de bine. 

Buuuun. Pai cum sa vrea sa manance ceva daca stomacul lui e mereu plin cu lapte? M-am pus in locul lui Cristian si mi-am dat seama ca dupa ce as bea in continuu aproape cate o gura doua trei de lapte - zau ca o ciorba sau o briosa cu legume mi-ar sta in gat!

Asa ca i-am explicat frumos ca trebuie sa manance si altceva si de fiecare data cand venea sa ceara "titi" ii spuneam ca o sa ii dau mai tarziu - cand il culc - sau ca s-a terminat deocamdata. 

In prima zi a fost un pic mai irascibil, dar din a doua zi am fost surprinsa sa vad ca intelege ce ii spun (asta asa, ca reminder ca (virgula) copiii chiar inteleg mai mult decat avem noi impresia). Pur si simplu ii spuneam, se uita la mine fix si in secunda nr 2 isi vedea in continuare de ale lui.

Atunci mi-am dat seama ca el probabil retinuse faptul ca a primit titi atunci cand a avut mai multa nevoie - inainte de culare, cand era deja foarte obosit - asa ca nu a suferit nici un fel de traume. 

De vreo cateva zile nici macar nu mai cere peste zi - doar la culcare la pranz si spre seara cand e deja mai obosit. Dar si atunci astept sa il culc (nu ii mai dau inainte) ca sa faca legatura intre somn si laptic. 

Intre timp a inceput sa mai manance cate ceva, nu foarte mult - dar cat sa inceapa sa inteleaga ca e nevoie si de altfel de mancare. Iar eu ma bucur pentru el, cu el. E un pas inainte. 

Mie - va spun sincer -  inca imi lipseste sa il alaptez mai des - e in continaure sentimentul cel mai misto pe care l-am trait de cand cu Cristian. Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand n-o sa mai fie. Parca si eu abia astept sa vina pranzul sau seara :))

Somn usor si spor la alaptat! :)