Daca nu l-as fi avut pe Cristian, imi dau seama ca n-as fi inteles mare lucru din ce inseamna iubirea. Okay, e drept - pana sa avem copii, ne iubim parintii - dar si acolo exista momente cand, adolescenti fiind, avem impresia ca sunt impotriva noastra, ne iubim fratii, surorile - pentru ca sunt ai nostri si oricum n-avem de ales (Mitza, don't take it personal! :)) ), ne iubim colega de gradinita, mai tarziu colegul de clasa, pana cand intalnim "iubirea vietii noastre faradecarenumaiputemtrai" - iubire care de altfel ne mai doare, ne mai supara, ne mai raneste poate fara sa vrea. Stiti voi.
Dupa care - la un moment dat - dam viata unei fiinte noi. Care e parte din noi. Si devine totul magic. Mi se pare ca atunci intalnim de fapt iubirea absoluta si neconditionata. Ne lasa fara rasuflare si nimic nimic nimic pe lumea asta nu mai poate schimba treaba asta. Uitam complet cum era viata inainte de el. Ne mai aduc aminte de fapt doar niste poze care par rupte din viata altcuiva.
Imi dau seama cu timpul ca indiferent de ce face sau spune (acum de fapt mai mult face decat spune :) ) - il ador. Imi vine in continuu sa il musc, sa ii rontai cate un deget sau cate o gambuta. Uneori in timp ce fac asta, mi-l imaginez brusc in aceeasi pozitie peste vreo 20 de ani si ma bufneste rasul. Poate si atunci o sa-i fac la fel, doar ca probabil o sa fie cu vreun cap mai inalt decat mine.
Azi imi zburase gandul la mare, la zilele petrecute acolo si cat de fain e acum de cand il avem pe Cristian. Cat de amuzant e sa-l vad pe Andrei ca abia asteapta sa ajunga la plaja ca sa faca castel pe malul marii cu galusca sau sa prinda cate o meduza in galetusa. Cat entuziasm si bucurie vad in ochii lor cand alearga dupa minge pe plaja sau cand Cristian incearca sa plece cu slapii mei :) Sau cand descopera ca nisipul e moale si fin si e relaxant sa te arunci in el de vreo 30 de ori la rand fara sa obosesti. Sau cand isi intalneste prima iubire de la mare, pe Ami - mai mare decat el cu un an :)) Ce ne mai distram cu fetele astea...majoritatea sunt mult mai indraznete decat baietii pe la 2 ani si jumtate - 3 ani, asa ca intr-o dimineata la micul dejun chiar l-a luat in brate o domnisoara. Bonus, l-a si pupat. Evident ca el a fost oripilat de gestul mult prea insolent. Ami nu a aflat nici in ziua de azi :))
Citisem la un moment dat - pe unul dintre grupurile mele de mamici - o discutie despre concedii, care mi-a ramas in minte. Discutia era despre mers in concediu cu sau fara copii. Am fost surprinsa sa vad cate mamici spuneau ca merg fara copii in concediu pentru ca "vor sa se relaxeze" (ceea ce implicit ma duce la gandul ca opusul ar fi "cu copii e stresant" - chestie un pic ciudata pentru felul in care vad eu lucrurile) si ma gandeam la copilaria mea si cat m-ar fi durut sa plece ai mei fara mine la mare.
De fapt n-au facut-o niciodata - pentru ca la noi concediile incepeau mereu cu cate o saptamana inainte sa plecam propriu-zis cand - plini de entuziasm - umflam - dezumflam saltelele, la fel colacele si barcutele, scoteam prosoapele, cautam cearsafurile...:)) Si numaram zilele, orele pana la plecare. Meanwhile taica'miu repara masina - un Fiat 1300 care nu (prea) ne-a lasat la greu la vremea lui :)
Nu-mi inchipui inca cum ar fi o saptamana fara el. Nu-mi imaginez nici o zi. Inca. Probabil ca vom merge separat in vacante atunci cand el o sa simta ca asa e mai bine. Pe la 30 de ani :)) Ai lui.
Voi cum faceti? Plecati cu sau fara copii in concediu? :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu