sâmbătă, 4 aprilie 2015

To eat or not to eat...this is the Question.

E un subiect care ma "arde" in ultima vreme. Treaba asta cu mancatul. Si nu la mine ma refer, eu chiar nu am nici o problema. Ba din contra, as zice :) 

V-ati prins. Cristian nu e chiar prieten cu mancarea. Am inceput sa ii dau pe la 6l 1/2 alte chestii in afara de titi. Am zis ca merg pe autodiversificare, ca sigur stie el ce e bun, ce ii trebuie si isi va alege. Doar ca in loc de gura, toate ajungeau pe jos. Direct. Nici pic de curiozitate. Am zis ca aia e, mai insistam. Intre timp am inceput sa ii dau si iaurt cu lingurita, singurul pe care il accepta de altfel. Dimineata eu imi fac mereu smoothie-uri cu fructe, spanac etc asa ca am inceput sa ii mai dau si lui. Uneori voia, alteori ba. Mai mult ba.

La un an i-am descoperit o carenta de fier, la niste analize facute intamplator atunci cand am fost internata cu el. Era si de asteptat - din moment ce Cristian alegea mereu calea laptelui matern - iar eu nu ma mai hraneam corespunzator. Daca as fi mancat in continuare cat pentru doi, as fi ajuns clar sa si arat cat doi - si nu doi dintre cei mai filiformi...:)) 

Citisem mai peste tot ca pana la un an e suficient laptele matern - sa zicem ca (virgula) copilul doar descopera mancarea, textura sa, forma, culoarea...etc. Daca ma dau cu un pas inapoi imi dau seama ca nu chiar asa. Se pare ca resursele de fier din timpul sarcinii ajung pana undeva la 6 luni. 

Citeam pe diverse grupuri de mamici ca nici copiii lor nu sunt prea mancaciosi, ca mai mult titi si mai putin mancare solida si am zis ca na. Aia e. Si al meu face parte din aceeasi categorie. Pana la un moment dat cand am vazut cu ochii mei cat poate manca un copil considerat "nemancacios" (aproape cam cat as manca si eu la o masa..........). Atunci mi-am dat seama ca Cristian nu era nemancacios. El nu manca mai deloc. Si-am inceput sa caut solutii. Nu stiu exact ce m-a facut sa cred ca solutiile vor veni din exterior. Prima data m-am gandit sa-l las cu mama cateva ore - poate, poate mananca ceva. Dupa care mi-am dat seama ca nu e o solutie pe termen lung (sa zicem ca ar fi mancat cu ea, asta inseamna sa il las mereu cu ea la ora meselor...) si am renuntat la ea cam din fasa. 

Le-am invartit pe toate partile, am inceput sa intreb in jur ce fac mamicile cu copii mancaciosi - concret. Se pare ca unii sunt doar mai mancaciosi ca ceilalti, deci solutia nu era nici in mainile celorlalte mame. 

Mi s-a sugerat sa il intarc! (in conditiile in care eu vreau sa il alaptez cel putin doi ani) - am oftat si m-am facut ca n-am auzit. No, fiecare e liber sa se dea cu parerea, mai ales cand nu e vorba despre copilul lui :)) 

Asa ca intr-o dupa-amiaza am facut o sedinta cu me myself and I ca sa-mi dau seama where is the buba? Si mi-am dat seama - sau ma rog - am avut puterea sa recunosc: Cristian era inca alaptat la cerere, adica mult prea des. Adica mai tot timpul. Si in conditiile in care sta cu mine cam 24/24h el numai asta stia: sa ceara titi de fiecare data cand se plictiseste. L-am observat un timp ca sa-mi dau seama cand cere, cat timp a trecut si daca ii e intr-adevar foame sau nu. Atunci mi-am dat seama ca el simtea doar nevoia de conectare, am observat cum ma priveste in ochi atunci cand suge si zambeste - si dupa 2 minute fuge iar prin casa cu jucariile. Asa ca in loc de san, i-am oferit luat in brate, pupici, mangaieri, hlizeli - stiti voi :) Si a functionat aproape la fel de bine. 

Buuuun. Pai cum sa vrea sa manance ceva daca stomacul lui e mereu plin cu lapte? M-am pus in locul lui Cristian si mi-am dat seama ca dupa ce as bea in continuu aproape cate o gura doua trei de lapte - zau ca o ciorba sau o briosa cu legume mi-ar sta in gat!

Asa ca i-am explicat frumos ca trebuie sa manance si altceva si de fiecare data cand venea sa ceara "titi" ii spuneam ca o sa ii dau mai tarziu - cand il culc - sau ca s-a terminat deocamdata. 
In prima zi a fost un pic mai irascibil, dar din a doua zi am fost surprinsa sa vad ca intelege ce ii spun (asta asa, ca reminder ca (virgula) copiii chiar inteleg mai mult decat avem noi impresia). Pur si simplu ii spuneam, se uita la mine fix si in secunda nr 2 isi vedea in continuare de ale lui.

Atunci mi-am dat seama ca el probabil retinuse faptul ca a primit titi atunci cand a avut mai multa nevoie - inainte de culare, cand era deja foarte obosit - asa ca nu a suferit nici un fel de traume. 

De vreo cateva zile nici macar nu mai cere peste zi - doar la culcare la pranz si spre seara cand e deja mai obosit. Dar si atunci astept sa il culc (nu ii mai dau inainte) ca sa faca legatura intre somn si laptic. 

Intre timp a inceput sa mai manance cate ceva, nu foarte mult - dar cat sa inceapa sa inteleaga ca e nevoie si de altfel de mancare. Iar eu ma bucur pentru el, cu el. E un pas inainte. 

Mie - va spun sincer -  inca imi lipseste sa il alaptez mai des - e in continaure sentimentul cel mai misto pe care l-am trait de cand cu Cristian. Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand n-o sa mai fie. Parca si eu abia astept sa vina pranzul sau seara :))

Somn usor si spor la alaptat! :) 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu