1 an si 7 luni.

Astazi - 7 august - se incheie Saptamana Internationala a Alaptarii si tot astazi Cristian implineste 1 an si 7 luni de baietel minunat alaptat exclusiv.

Aseara incepusem sa scriu un post, dupa ce l-am citit mi-am dat seama ca eram prea obosita si nu prea era coerent. Voiam sa scriu despre o gramada de chestii si iesise un fel de ciorba de informatii si povestioare (s)alandala. Nu stiu azi daca o sa fie mai okay, dar I'll give it a try.

Treaba asta cu alaptatul e o mare nebunie in ziua de azi. Cel putin in zona mea :)

Exista mamici care alapteaza si mamici care alapteaza cu biberonul (e o ironie, am auzit la o mamica o data "alaptezi la san" :)) ) Well..alaptatul nu exista decat daca copilul suge direct de la sursa. In rest poate fi hranit cu biberonul. 

Prietena mea buna, Ralu - a nascut acum 5 zile o fetita minunata. In timp ce povesteam azi cu ea, incercam sa-mi amintesc prima luna cu Cristian acasa. In prima noapte tin minte perfect ca n-am dormit. Deloc. Eram ca o cucuvea - cu ochii pe el. Au trecut noptile, ne-am mai obisnuit unul cu altul, iar acum inceputul bebeluseniei pare de domeniul SF-ului. Ce-mi mai aduc inca bine aminte de la inceput e ca citeam intr-una despre alaptat & momente cheie ale dezvoltarii sugarilor (pusee de crestere, greva suptului) - ca sa stiu exact ce se intampla cu noi doi, sa nu fiu luata prin surpindere si sa iau cat mai multe decizii bune pentru noi doi. 

Ce-am observat la mamici in general - si n-o zic ca sa judec sau ceva, dar pur si simplu asta am observat - este nesiguranta si lipsa increderii in sine (n-am destul lapte, sigur din cauza asta plange bebe, mi-a zis "X" sau doctorita sau vreo asistenta ca sanii mei sunt prea mici/mari, nu am sfarcuri bine formate etc...) And guess what? Intre timp sotul cumpara o cutiuta de lapte praf ca sa fie acolo pusa bine in camara familiei pentru zile negre si intr-un moment de cumpana/nesomn/disperare  i se administreaza micutului sugar o doza buna de lapte cu biberonul (de unde si curge lapticul mai bine) si stomacul fiind plin si ficatul in plin proces de sinteza poc! Micutul cade lat. K.O. Toata lumea e fericita. "Deci ii era foame!" :)) 

Nimeni nu se gandeste de fapt ca mica creatura tocmai se adapteaza la o lume noua, la AER (yap...sa ne amintim unde a stat galusca 9 luni de zile), la zgomote noi, ca vrea sa o simta pe singura fiinta pe care o recunoaste aproape, ca vrea sa ii simta bataile inimii cu care s-a obisnuit. Sa nu uitam nici ca laptele matern are acelasi miros cu lichidul amniotic in care el sta atata timp in burtica (de unde si instinctul imediat dupa nastere de a suge), lucru care il face sa  vrea instinctiv sa  stea mai mult lipit de mama lui decat de oricine altcineva. Si mai important decat orice este ca pana la 9 luni in afara burticii copilul este in extrogestatie. Despre asta daca imi amintesc bine a scris si Ioana (Grozea) aici. Foarte fain articolul si l-am cautat ca sa-l recitesc. I love you, sister! :)  

Stiu ca el naibii de greu pentru o mamica la inceput de drum sa se adapteze. Si pentru ea totul e nou. Poate de la 12h de somn pe noapte trece la 2-3 legate. Poate din diminetile senine nu mai vede decat norii din departare cand ii joaca hormonii feste. Poate nici ea nu stie sa raspunda la intrebarile venite din afara - printre care cea mai frecventa "Dar de ce plange?" :) Dar astea toate trec, bebelusul ala mic mic si neajutorat incepe la un moment dat sa ne zambeasca semn ca totul e bine. Apoi creste, sta in fund, se ridica in picioare, noi ne minunam de parca abia am aflat ca se invarte planeta. Incepe sa mearga, ii cresc primii dintisori, rupe primele cuvinte. Te uiti in urma. Parca a fost un pic greu la inceput, dar nu-ti mai amintesti prea bine. Momentele frumoase au fost prea multe. Si inca sunt.

Pentru mine n-a existat decat optiunea alaptat. N-am cumparat niciodata lapte praf "ca sa fie". Cu toate ca Andrei a vrut sa ia intr-o noapte in care aproape plangeam din cauza ragadelor din prima saptamana. Dar am strans din dinti, am zambit, am oftat si am trecut peste. Doar sunt un erou mama, nu?  

Pe Cristian al meu il iubesc si ador in multe ipostze: cand il mangaie pe Andrei si ii face "iubi-iubi", cand se joaca afara cu fetele, cand face flotari sau yoga (I know..:)) ), cand chitaie prin casa si sare ca o caprita...dar cel mai mult si mai mult ma topesc atunci cand se cuibareste in bratele mele si suge. Mai ales cand suntem doar noi doi, acasa. Se uita in ochii mei cu atata iubire si multumire, incat stiu ca am ales bine. Mi s-a-ntamplat sa-mi dea si lacrimile uneori, dadeau emotiile si iubirea pe dinafara :)

Pentru noi o sa vina un moment, la un moment dat - cand nu va mai suge. Cand o sa vrea el, in principiu. Nu vreau sa-l grabesc, sa-i iau din bucurie. Vreau sa fie totul cu blandete. 

E frumos, e al naibii de frumos sa cresti un copil! :) Si anul asta - acum vreo cateva luni - am primit cel mai frumos compliment de la Maria, prietena mea buna si nasa lui Cristian (poate ea nici nu si-a dat seama pe moment, dar mie mi-a ramas intiparit acolo..bine)...mi-a spus asa intr-o zi frumos "Mai Nico...dar tu esti facuta ca sa fii mama!". Am zambit. Asa e. 

Asa ca mamici din lumea larga - alaptati, daca puteti! Cat sunt mici poate pare greu, dar cu timpul devine atat de frumos si armonios, incat parca asa a fost dintotdeauna :) Dupa fix un an si 7 luni ramane momentul nostru preferat. 

Zi faina sa aveti, ca soare e!