Despre iubirea neconditionata

Daca nu l-as fi avut pe Cristian, imi dau seama ca n-as fi inteles mare lucru din ce inseamna iubirea. Okay, e drept  - pana sa avem copii, ne iubim parintii - dar si acolo exista momente cand, adolescenti fiind, avem impresia ca sunt impotriva noastra, ne iubim fratii, surorile - pentru ca sunt ai nostri si oricum n-avem de ales (Mitza, don't take it personal! :)) ), ne iubim colega de gradinita, mai tarziu colegul de clasa, pana cand intalnim "iubirea vietii noastre faradecarenumaiputemtrai" - iubire care de altfel ne mai doare, ne mai supara, ne mai raneste poate fara sa vrea. Stiti voi. 

Dupa care - la un moment dat - dam viata unei fiinte noi. Care e parte din noi. Si devine totul magic. Mi se pare ca atunci intalnim de fapt iubirea absoluta si neconditionata. Ne lasa fara rasuflare si nimic nimic nimic pe lumea asta nu mai poate schimba treaba asta. Uitam complet cum era viata inainte de el. Ne mai aduc aminte de fapt doar niste poze care par rupte din viata altcuiva. 

Imi dau seama cu timpul ca indiferent de ce face sau spune (acum de fapt mai mult face decat spune :) ) - il ador. Imi vine in continuu sa il musc, sa ii rontai cate un deget sau cate o gambuta. Uneori in timp ce fac asta, mi-l imaginez brusc in aceeasi pozitie peste vreo 20 de ani si ma bufneste rasul. Poate si atunci o sa-i fac la fel, doar ca probabil o sa fie cu vreun cap mai inalt decat mine. 

Azi imi zburase gandul la mare, la zilele petrecute acolo si cat de fain e acum de cand il avem pe Cristian. Cat de amuzant e sa-l vad pe Andrei ca abia asteapta sa ajunga la plaja ca sa faca castel pe malul marii cu galusca sau sa prinda cate o meduza in galetusa. Cat entuziasm si bucurie vad in ochii lor cand alearga dupa minge pe plaja sau cand Cristian incearca sa plece cu slapii mei :) Sau cand descopera ca nisipul e moale si fin si e relaxant sa te arunci in el de vreo 30 de ori la rand fara sa obosesti. Sau cand isi intalneste prima iubire de la mare, pe Ami - mai mare decat el cu un an :)) Ce ne mai distram cu fetele astea...majoritatea sunt mult mai indraznete decat baietii pe la 2 ani si jumtate - 3 ani, asa ca intr-o dimineata la micul dejun chiar l-a luat in brate o domnisoara. Bonus, l-a si pupat. Evident ca el a fost oripilat de gestul mult prea insolent. Ami nu a aflat nici in ziua de azi :)) 

Citisem la un moment dat - pe unul dintre grupurile mele de mamici - o discutie despre concedii, care mi-a ramas in minte. Discutia era despre mers in concediu cu sau fara copii. Am fost surprinsa sa vad cate mamici spuneau ca merg fara copii in concediu pentru ca "vor sa se relaxeze" (ceea ce implicit ma duce la gandul ca opusul ar fi "cu copii e stresant" - chestie un pic ciudata pentru felul in care vad eu lucrurile) si ma gandeam la copilaria mea si cat m-ar fi durut sa plece ai mei fara mine la mare. 

De fapt n-au facut-o niciodata - pentru ca la noi concediile incepeau mereu cu cate o saptamana inainte sa plecam propriu-zis cand - plini de entuziasm - umflam - dezumflam saltelele, la fel colacele si barcutele, scoteam prosoapele, cautam cearsafurile...:)) Si numaram zilele, orele pana la plecare. Meanwhile taica'miu repara masina - un Fiat 1300 care nu (prea) ne-a lasat la greu la vremea lui :) 

Nu-mi inchipui inca cum ar fi o saptamana fara el. Nu-mi imaginez nici o zi. Inca. Probabil ca vom merge separat in vacante atunci cand el o sa simta ca asa e mai bine. Pe la 30 de ani :)) Ai lui. 

Voi cum faceti? Plecati cu sau fara copii in concediu? :) 

E la moda sa ai 30 de ani! :)

Cateva semne ca te apropii de 30 de ani, ai un copil si tu nu-ti dai seama de ce ti se intampla :)) :

- te suna prietena ta sa-ti spuna ca merge la Cluj la Electric castle. Tu nu intelegi de ce trebuie sa mearga pana la Cluj la un magazin de elecrocasnice. (dupa ce trece festivalul si vezi ca jumatate din cunostintele de pe facebook au poze de acolo te simti si mai ciudat - urmeaza, evident, sa apara si maica'ta prin poze si poti sa te declari un caz ratat pe viata :)) )

- baietii de liceu de la bloc - care ti se par foarte apropiati ca varsta (cu toate ca nu's!) iti spun saru'mana. Tie si doamnei de la etajul 4, care a iesit la pensie acu' 30 de ani

- paradoxal, si tu ii numesti uneori pe ei "copiii de la bloc" 

- ti se mai spune ocazional "tanti" - fara rea intentie

- ai fost intrebata acum vreo cateva luni pe unde se mai iese prin Brasov de catre niste prieteni aflati in vizita si ti-ai dat seama ca 1. habar n-ai si 2. nici nu ai putea sa ii insotesti oricum :)) 

- atunci cand se mai vorbeste despre iesit in gasca, mereu ai impresia ca te-ai mutat intr-un oras nou si intrebi "da' Temple asta unde ziceai ca e?" - doar asa, ca idee. Ca oricum n-ai cand sa te duci :)) Si ca sa poti face conversatie. Dupa aia o schimbi cu vremea. 

- sambata seara bei sampanie. acasa. pe canapeaua ta. si va uitati la Game of Thrones. Si te simti ca in vacanta. Si nici daca n-ai avea nici o constrangere si ai putea sa iesi pe undeva nu te-ai mai dezlipi de acolo

- daca vrei sa pleci undeva in vacanta trebuie sa te organizezi cu cateva luni inainte. clar

- inainte era simplu: cand nu lucrai - aveai timp, dar nu aveai bani. cand lucrai - aveai bani, dar nu prea mai aveai timp. acum nu mai ai nici timp, nici bani :)) 

- iti face uneori placere sa stai de vorba cu oameni mai in varsta, care au ceva de spus (nu chiar toti :)) ) - ti se par interesanti si unii usor intelepti. inainte ti s-ar fi parut probabil doar "borrrring" 

-  cand vezi copii care mananca la Mc' te gandesti imediat ca au parinti inconstienti si care nu se gandesc la viitorul lor (ai deci creierul formatat, e evident). 

- nu mai combini decat in rare cazuri proteinele cu carbohidrati (la 20 de ani as fi intrebat wtf is that?) 

- nu bei alcool decat rar si atunci vrei sa fie "ceva bun" - daca nu, mai bine apa plata

- la urmatoarea schimbare de prefix copilul tau o sa vorbeasca, o sa manance singur si o sa-si lege singur sireturile. Si posibil sa faca mai multe chestii, de care tu poate nu o sa ai habar - which is weird :)) 

- te gandesti de fiecare data cand vezi un baiat cu blugi din aia "slim" ca e penibil. probabil ca e de fapt cool. pentru generatia lui...

- o iesire la teatru in doi ti se pare seara ideala si te pregatesti pentru ea cu trei zile inainte.

- te gandesti deja ca ar fi misto sa faca si frate'tu vreo doi-trei copii ca sa aiba si Cristian verisori/soare. Si ca o familie mai mare e mai faina, mai ales cand se intalnesc toti. Si evident, te vezi si peste vreo 20-30 de ani cu nepoti & co stand la o masa mare ca o hoasca nobila in capul mesei. Atunci o sa fie cool sa ti se zica "tanti" :))  

- majoritatea prietenelor tale au nascut, sunt insarcinate sau vor naste si ele in viitorul apropiat. si te bucuri pentru ca asta inseamna ca o sa aveti ca pe vremuri "subiecte in comun" - care pot fi dezbatute ore la rand. 

- nu-ti amintesti cand l-ai adoptat pe celalalt copil din casa, mai mare si tot cauti actele de adoptie...(o fi fost in seara in care ai baut sampania? hmm nu, ca erai deja cu el!:) )

To be continued :)

Inviere. Copilarie. Si putin vorbaraie despre biserica si credinta.

Mi-amintesc despre mersul la Inviere cu drag din perioada copilariei. Fara nici un fel de natura religioasa, era momentul in care puteam sta mai mult decat permis afara, iar hlizeala din curtea bisericii de lemn unde era o imbulzeala de numa' lasa mereu loc de chicoteli. O data chiar era sa-i arda parul unei doamne bine un baiat de la noi de la bloc. Nici nu mai stiu cum il chema. A trecut de atunci cam o viata. 

Intre timp am crescut, iar mersul la Inviere a devenit o activitate de familie in urma careia te intorci acasa cu mai multa Lumina. Ma rog, vorba vine. Multi nu se intorc nici cu aia cu care au plecat de acasa, dar asta e alta poveste.  

Stiu ca printre noi si printre apropiatii mei sunt multi care au o legatura stransa cu biserica. Sau cu o biserica anume. 

In familia mea nu pot sa ma laud ca am primit cine stie ce educatie religioasa. Mama a fost mai neutra, dar tata stiu sigur ca nu trecea prea des pe la biserica. De fapt spre deloc. Nu era ateu. El credea. Dar nu suferea preotii. Si se pare ca treaba asta e genetica - s-a mostenit. Cu mici exceptii, treaba cu biserica (atentie, n-are nici o legatura cu credinta) mi se pare unul dintre cele mai profitabile "biznisuri". Ultima chestie pe care am auzit-o de la un preot in timpul unei inmormantari e ca mai vrea vreo 3 milioane pentru "osteneala", dincolo de toate taxele platite. Eu nu stiu ce parere aveti voi despre toate milioanele astea care intra ilegal si fara bon fiscal (haha haz de necaz) in buzunarul lor, dar pe mine ma irita foarte tare. Stiu. Mai sunt o gramada de multi altii care fac ilegalitati. Dar la preoti ma deranjeaza cumplit ipocrizia. Adica ei cica trebuie sa fim buni si milostivi si daca se poate cu dare de mana, dar ei daca nu scoti milioanele poti sa tii mortu'n casa. Ca lui nu ii pasa. Nu-i cam dubios? Buuuuun.

Asadar si prin urmare eu am ajuns la urmatoarele concluzii (nu-s concluzii luate la nervi - pentru ca nu mi s-a intamplat nici o faza mai nasoala lately):

- Biserica Ortodoxa (cel putin in Romania) nu are nici o legatura cu credinta. Ba din contra, daca esti totusi credincios si printr-o greseala ajungi sa dai nas in nas cu un preot din asta profitor si fost informator, o sa uiti ca ai fost vreodata credincios. Nu te va invata decat ce e ura si frustrarea. And it hurts. 

- Daca ai nevoie de orice de la biserica (inclusiv probabil de vreun sfat) nu uita sa treci pe la bancomat intai. Nope. Nimic nu e gratis in viata asta. 

- Daca va ganditi ca majoritatea celor care merg des in "casa domnului" au habar despre ce e credinta sau ce se intampla cu adevarat pe acolo - va inselati. O sa aflati mai degraba ca Maricica s-a ingrasat sau ca lu' Nuti nu prea ii sta bine cu fusta aia plisata. 

- Dupa ce o sa cititi Biblia (n-am citit-o in intregime, dar e pe lista mea), o sa vedeti un pasaj la un moment dat in care scrie ca mai bine te rogi intr-un colt al casei tale unde poti fi linistit, decat in biserica. 

- Daca stai ore in sir la coada la biserica in saptamana mare ca sa treci pe sub nu stiu ce masa (iarasi fac pariu ca 90% din oamenii care stateau habar nu aveau ce semnificatie are treaba asta) - sau alte ore ca sa pupi niste oase ale vreunui mort (iarasi o chestie dubioasa) - well, trebuie sa-ti dau o veste foarte proasta - asta nu cred ca te face nici mai bun, nici mai smerit, nici mai intelept. Nu. Imi aminteste doar mie ce marketing bun fac preotii si ce mijloc frumos de a controla masele au gasit de ceva sute de ani incoace. Congrats! 

- De fiecare data cand am in minte un preot sfidator (genul ala care iti cere bani zambind cand te vede "rupt in cur" - scuzati-mi expresia si se urca in ultimul mercedes, genul care atunci cand il anunti ca ti-a murit un apropiat te intreaba daca ti-ai platit taxele la biserica etc etc etc - ati prins ideea) - mie imi mai vin in minte alte trei chestii: ca urmatorul fulger ii va arde biserica/casa/masina, ca o sa ajunga sarac lipit pamantului si ca nimeni nu ii va da sa bea nici macar un pahar de apa. Stiu. Ei zic ca dupa viata asta ajungi la judecata. Sau ma rog, ca aici e doar for fun, ca dupa vine distractia. Dar or fi murit ei si s-au intors de stiu asa de bine? :) Ah, da! Corect. Sah mat pentru babele credule.

- Nu mi se pare ca fac mai nimci util pentru populatie - dar in schimb au o gramada de beneficii....

- Ah, si nu ultimul rand - au o legatura mult prea stransa cu politica.

E clar ca-mi stau in gat preotii (again, cu mici exceptii - am vreo doi-trei in minte care-mi sunt mai dragi).

In seara asta mi-am amintit printre altele cum ca Lumina asta despre care se tot vorbeste acum vine din noi, atunci cand o cautam si avem noroc sa o si gasim - si nu de la ei. Ceea ce va doresc si voua.

O seara faina.       

To eat or not to eat...this is the Question.

E un subiect care ma "arde" in ultima vreme. Treaba asta cu mancatul. Si nu la mine ma refer, eu chiar nu am nici o problema. Ba din contra, as zice :) 

V-ati prins. Cristian nu e chiar prieten cu mancarea. Am inceput sa ii dau pe la 6l 1/2 alte chestii in afara de titi. Am zis ca merg pe autodiversificare, ca sigur stie el ce e bun, ce ii trebuie si isi va alege. Doar ca in loc de gura, toate ajungeau pe jos. Direct. Nici pic de curiozitate. Am zis ca aia e, mai insistam. Intre timp am inceput sa ii dau si iaurt cu lingurita, singurul pe care il accepta de altfel. Dimineata eu imi fac mereu smoothie-uri cu fructe, spanac etc asa ca am inceput sa ii mai dau si lui. Uneori voia, alteori ba. Mai mult ba.

La un an i-am descoperit o carenta de fier, la niste analize facute intamplator atunci cand am fost internata cu el. Era si de asteptat - din moment ce Cristian alegea mereu calea laptelui matern - iar eu nu ma mai hraneam corespunzator. Daca as fi mancat in continuare cat pentru doi, as fi ajuns clar sa si arat cat doi - si nu doi dintre cei mai filiformi...:)) 

Citisem mai peste tot ca pana la un an e suficient laptele matern - sa zicem ca (virgula) copilul doar descopera mancarea, textura sa, forma, culoarea...etc. Daca ma dau cu un pas inapoi imi dau seama ca nu chiar asa. Se pare ca resursele de fier din timpul sarcinii ajung pana undeva la 6 luni. 

Citeam pe diverse grupuri de mamici ca nici copiii lor nu sunt prea mancaciosi, ca mai mult titi si mai putin mancare solida si am zis ca na. Aia e. Si al meu face parte din aceeasi categorie. Pana la un moment dat cand am vazut cu ochii mei cat poate manca un copil considerat "nemancacios" (aproape cam cat as manca si eu la o masa..........). Atunci mi-am dat seama ca Cristian nu era nemancacios. El nu manca mai deloc. Si-am inceput sa caut solutii. Nu stiu exact ce m-a facut sa cred ca solutiile vor veni din exterior. Prima data m-am gandit sa-l las cu mama cateva ore - poate, poate mananca ceva. Dupa care mi-am dat seama ca nu e o solutie pe termen lung (sa zicem ca ar fi mancat cu ea, asta inseamna sa il las mereu cu ea la ora meselor...) si am renuntat la ea cam din fasa. 

Le-am invartit pe toate partile, am inceput sa intreb in jur ce fac mamicile cu copii mancaciosi - concret. Se pare ca unii sunt doar mai mancaciosi ca ceilalti, deci solutia nu era nici in mainile celorlalte mame. 

Mi s-a sugerat sa il intarc! (in conditiile in care eu vreau sa il alaptez cel putin doi ani) - am oftat si m-am facut ca n-am auzit. No, fiecare e liber sa se dea cu parerea, mai ales cand nu e vorba despre copilul lui :)) 

Asa ca intr-o dupa-amiaza am facut o sedinta cu me myself and I ca sa-mi dau seama where is the buba? Si mi-am dat seama - sau ma rog - am avut puterea sa recunosc: Cristian era inca alaptat la cerere, adica mult prea des. Adica mai tot timpul. Si in conditiile in care sta cu mine cam 24/24h el numai asta stia: sa ceara titi de fiecare data cand se plictiseste. L-am observat un timp ca sa-mi dau seama cand cere, cat timp a trecut si daca ii e intr-adevar foame sau nu. Atunci mi-am dat seama ca el simtea doar nevoia de conectare, am observat cum ma priveste in ochi atunci cand suge si zambeste - si dupa 2 minute fuge iar prin casa cu jucariile. Asa ca in loc de san, i-am oferit luat in brate, pupici, mangaieri, hlizeli - stiti voi :) Si a functionat aproape la fel de bine. 

Buuuun. Pai cum sa vrea sa manance ceva daca stomacul lui e mereu plin cu lapte? M-am pus in locul lui Cristian si mi-am dat seama ca dupa ce as bea in continuu aproape cate o gura doua trei de lapte - zau ca o ciorba sau o briosa cu legume mi-ar sta in gat!

Asa ca i-am explicat frumos ca trebuie sa manance si altceva si de fiecare data cand venea sa ceara "titi" ii spuneam ca o sa ii dau mai tarziu - cand il culc - sau ca s-a terminat deocamdata. 

In prima zi a fost un pic mai irascibil, dar din a doua zi am fost surprinsa sa vad ca intelege ce ii spun (asta asa, ca reminder ca (virgula) copiii chiar inteleg mai mult decat avem noi impresia). Pur si simplu ii spuneam, se uita la mine fix si in secunda nr 2 isi vedea in continuare de ale lui.

Atunci mi-am dat seama ca el probabil retinuse faptul ca a primit titi atunci cand a avut mai multa nevoie - inainte de culare, cand era deja foarte obosit - asa ca nu a suferit nici un fel de traume. 

De vreo cateva zile nici macar nu mai cere peste zi - doar la culcare la pranz si spre seara cand e deja mai obosit. Dar si atunci astept sa il culc (nu ii mai dau inainte) ca sa faca legatura intre somn si laptic. 

Intre timp a inceput sa mai manance cate ceva, nu foarte mult - dar cat sa inceapa sa inteleaga ca e nevoie si de altfel de mancare. Iar eu ma bucur pentru el, cu el. E un pas inainte. 

Mie - va spun sincer -  inca imi lipseste sa il alaptez mai des - e in continaure sentimentul cel mai misto pe care l-am trait de cand cu Cristian. Nici nu vreau sa ma gandesc cum o sa fie cand n-o sa mai fie. Parca si eu abia astept sa vina pranzul sau seara :))

Somn usor si spor la alaptat! :) 

Febra si televizorul

In seara asta - la fel ca in multe alte seri - sunt cam obosita, dar simt ca e un subiect despre care vreau sa scriu de mult. Sper sa fiu si coerenta. Daca nu, aia e. Mai arunc maine un ochi peste text.

Deocamdata am in bagajul meu de mamica doua frici (pe care le constientizez...or fi mai multe): prima este frica de febra si stim cu totii de unde mi se trage. Din pacate inca nu am trecut peste episodul urat din ianuarie, inca am inima cat un purice cand il simt pe Cristian cald spre fierbinte. A doua e frica de televizor. 

Diferenta dintre cele doua mari temeri ale mele este ca una poate fi controlata, pe cand cealalta nu.

Cu toate ca acasa nu avem televizor (I know...probabil ca suntem pe cale de disparitie) - mai mergem uneori in vizita la diverse persoane care au. Si grija mea nr 1 este sa nu fie aprins televizorul. Nu pot sa impun reguli acasa la alti oameni :), dar pot sa ii rog politicos sa il stingem, mai ales daca nu se uita nimeni la el. De obicei, la prieteni apropiati imi permit chiar sa il sting fara sa mai zic nimic :) Oricum Cristian apuca telecomanda si incepe sa-l zapaceasca, pana schimba toate setarile posibile si imposibile, de-mi multumesc in gand gazdele ca le scap de jumatate de ora de setari dupa ce plecam noi :)) 

In ultima vreme am citit o gramada de articole interesante in care se explica clar de ce nu e okay ca un copil sub 3 ani (eu as zice chiar sub 18) sa se uite la televizor. (argumente de genul "pai e aprins, dar el nu se uita" nu sunt valabile pentru mine - pentru simplul fapt ca de fiecare data cand a fost "in contact" cu un televizor un timp mai prelungit a adormit super greu si foarte agitat - el nefiind obisnuit cu mult zgomot acasa - cel mult un radio in surdina sau eu cantand de sub dus :)) )

Buuuun. De ce mi se pare mie mai okay sa nu il expun pe Cristian mult-slavitului televizor?

Pai in primul si-n primul rand harmalaia. Harmalaia, nene! Voi ati observat ce gen de emisiuni se vand pe sticla? Alea cu multa galagie! Ca-i scandal sau bal - mie mi-e totuna. Pentru Cristian nu va fi decat un zgomot inutil care il oboseste cumplit (sunt convinsa ca noi - adultii - nu ne mai dam seama de cat este de deranjant zgomotul - pentru ca suntem si am fost de-a lungul timpului expusi multor factori auditivi nocivi care ne-au imunizat...din pacate)

Dependenta. Dap. Televizorul creeaza o dependenta tampita (la fel ca orice alt gadget, of course). Dependenta de un obiect nedorit nu va insemna numai pierdere de timp, dar si timp mai putin pentru chestii mai misto de facut la varsta lui (interactiuni cu alti copii, joaca cu parintii, jocuri creative, stat pe afara si socliazat etc). Creierul lui Cristian e ca un burete in momentul de fata si se pare ca pana la 3 ani copiii au potential de genii. Depinde de noi cum ii gestionam.

Ah, si btw. Pentru ca asta e un subiect de interes. Sunt multe mame care se plang ca nu au timp sa faca mai nimic prin casa din cauza copiilor super activi - si multe recurg la "cumpararea timpului" cu ajutorul televizorului. Implicati-i in ceea ce faceti! Cristian se distreaza, de exemplu, foarte tare cand dau cu aspiratorul sau cand intind/strang rufele. E drept, uneori ma mai ajuta si el sa le scot din masina de spalat, 90% ajung pe jos. Dar ce mai conteaza? :) Abia astept sa se faca un picut mai mare si sa aiba rabdare sa "gatim" impreuna. Sau sa aranjam hainele un dulap. Aranjam, nu "sa aranajeze el"! Ca la asta se pricepe deja :) Mi se pare oricum ca un copil implicat e un copil care nu numai ca va intelege procesul mult mai usor, dar va fi si mai solidar. Un copil care nu stie cum se face curat, nici nu se va chinui sa pastreze curatenia ;)

Asa...ca tot vorbeau despre TV. Ceea ce vedem la televizor este o realitate mediatica sau mai bine spus o lume paralela. Noi stim asta. Copiii nostri nu. Ei nu stiu inca sa faca diferenta intre ceea ce vad la TV si realitate. Ceea ce poate duce - evident - la accidente grave, agresivitate, impulsivitate. In plus, o data lasati in fata desenelor animate de la varste fragede, unde totul le este dat mura-n gura - se vor plictisi cumplit probabil sa faca un puzzle sau sa se joace cu trei jucarii de lemn care ar putea sa le dezvolte imaginatia. Mie sincer mi-e tare frica de treaba asta. Acum vreo doua luni i-am pus lui Cristian la calculator trei melodii pe care le stia de pe stick-ul din masina (Oac oac si in vreo doua). Sa va spun reactia lui cand am inchis calculatorul? Va spun: a devenit dintr-o data agitat si incepuse aproape sa planga. In timp ce se uita la desenele asociate melodiilor pupilele lui erau mai dilatate si nu clipea mai deloc. Pur si simplu devenise una cu calculatorul. Nu mi-a placut sa-l vad asa. Nu mai puteam comunica cu el, era captivat acolo in lumea aia a lui (exact ca Andrei cand se joaca pe calculator:)) )

Se pare ca pe termen lung uitatul la televizor scade si capacitatea de concentrare. Nu mi-as dori sa ajunga la 18 ani fara sa-l fi citit pe Zafon din cauza ca n-a avut rabdarea necesara sa dea paginile una cate una...

Ah! Si-mi tot revine in minte ce-a spus Urania la una dintre conferintele ei la Brasov: cum ca atunci cand lasam un copil sa se uite la televizor este cea mai frumos ambalata forma de abandon. Nu-i asa? Eu sincer va spun ca exact asta simt..

Momente.

Aproape in fiecare zi cand mi se intampla o chestie haioasa mintea mea incepe sa o scrie pe blog - in timp ce spal vase, tai legumele pentru supa sau pun rufe la spalat. Weirdo, huh? Din pacate nu si degetelele pe aici...pentru ca surpriza! nu prea am timp.

De obicei in alea doua ore cat (mai) doarme Cristian la pranz apuc sa fac un dus (si din cand in cand baie - adica sa ma spal si pe cap), sa incropesc ceva de mancare si sa mai fac una alta pe aici prin casa. De cele mai multe ori cand mi se pare ca am terminat ce-mi propusesem sa fac, imi amintesc c-ar fi minunat sa stau si eu cu cracii in sus pe canapea si sa citesc o carte pe care am inceput-o acum *** zile (nu va zic, ca mi-e rusine - de fapt nici nu mai stiu cand am inceput-o sincer :/). Si ma asez. Parca mi-e sete. Aduc o sticla de apa langa canapea - sa fie. Ridic picioarele, iau telefonul langa mine care in general e cam pe silent, iau emitatorul de unde plangacioase ca sa-l aud bine in caz ca se...si surpriza! Pana sa ma asez eu bine de tot s-a trezit. Uneori apuc sa deschid cartea si sa rasuflu asa usurata. Ah! O data am apucat chiar sa citesc cateva randuri :) A fost un moment de glorie pentru mine. Si dupa aia cam gata cu linistea. Intai ne iubim un pic asa de trezire. Dupa care schimb scutecelul si gata de joaca!  

Tre' sa va povestesc o chestie care mi s-a intamplat acum doua zile si pe care nici nu mi-o imaginam acum vreun an cand ma uitam la galuscuta aia mica si simpatica si neputincioasa- care era atunci Cristian. Eram prin bucatarie si la un moment dat vine gogosica impingand de zor masinuta rosie - inca nu merge singur, asa ca uneori - in loc sa mearga in patru labe - ia masina de jucarie si hop hop ajunge unde vrea el in maxima siguranta. Il vad, zambesc, zambeste si el si dupa cateva secunde il vad ca vine spre mine cu laveta in mana si mi-o intinde sa o pun la loc. Cazuse de pe marginea chiuvetei. Eram doar noi doi si n-aveam cui sa spun "Wow! Ai vazut?! Ai vazut ce tocmai a facut fi-miu asta si frumos si destept (si devreme acasa:)) )?". Sunt in continuare fascinata de fiecare zi, fiecare clipa pe care mi-o petrec cu el. E atat de fain! 

Ieri stateam amandoi in sufragerie pe canapea, el pe burta mea si sugea. Era liniste in toata casa, eram numai noi doi. M-am auzit spunand cu voce tare ca as opri timpul in loc. Acolo. Asa bine si frumos si liniste. Si perfect. Stiti voi...momentele din Alea. Ah :) 

Timpul chiar zboara. Si ce-i misto e ca iubirea creste direct proportional cu el :) 

112

Pana acum doua zile nu mi-era frica de febra. Citisem diverse articole in care spuneau ca e normal si ca n-ar trebui sa ne sperie. Stiam si eu treaba asta, cum ca organismul e destept si reactioneaza la "intrusi". 

M-am gandit daca sa scriu despre ce s-a intamplat sa nu, iar gandul ca alti parinti ar putea trece prin ce am trecut noi m-a facut sa-mi fac timp si curaj sa scriu totusi. 

Cristian a implinit un an de curand, iar pe langa alte achizitii ii ies dintii. Iar treaba cu dintii e nasoala de tot, cel putin la noi. Primii doi incisivi de jos nu stiu cand i-au iesit, in sensul in care nu a avut nici o reactie anormala. Tin minte ca eram la piscina cu el si-mi tot rodea degetul si la un moment dat am simtit ca ma inteapa ceva :) Era primul lui dinte. La cei de sus din fata a facut febra undeva pana pe la 38,6 - stiam ca e normal si nu m-am panicat. 

De vreo doua luni - poate chiar mai mult - i s-au inflamat gingiile de sus, undeva in dreptul incisivilor laterali. Acum vreo cateva zile a crapat una dintre ele si se vedea un coltisor dintr-un incisiv. In timp ce imi rodea degetul, parca am simtit si un molar timid undeva in spate, dar nu bag mana in foc, pentru ca nu m-a lasat mult timp sa "verific". In mare, o gasca de dinti se pregatesc sa iasa = febra, dureri, apatie. 

Stiam la ce sa ne asteptam in mare. Marti seara, pe la 20h l-am culcat. Avea febra 38 asa ca i-am dat niste nurofen inainte ca sa ii mai scada si ca sa nu se agraveze peste noapte. Noi ne-am uitat la un film si pe la 23h30 l-am auzit ca se trezeste (in general ca sa manance un pic si se culca la loc). M-am asezat langa el ca de obicei si simteam ca arde. Dupa cateva secunde a inceput cosmarul. Totul s-a derulat atat de repede, incat astazi cand imi amintesc parca un vis urat. A inceput sa aiba convulsii puternice, l-am luat imediat in brate, era alb tot la fata, buzele usor vinetii, incordat, iar convulsiile parca iar din ce in ce mai puternice. Nu stiu sa va zic cat a tinut toata treaba asta, poate un minut, poate mai putin. Tot ce-mi amintesc e ca alergam prin toata casa disperata cu el in brate si il intrebam ce are (a fost prima data cand am simtit pe pielea mea ce inseamna sa fii disperat la propriu fara sa mai poti gandi rational!), in timp ce Andrei suna la ambulanta. Au venit destul de repede, dar atunci mi s-a parut ca a durat o vesnicie. Ne-au spus sa il impachetam intr-un cearsaf ud pana vin ei (eu intre timp tin minte ca il udasem pe fata cu apa rece). Cand au ajuns, avea 40,4 si era lesinat. Imi venea sa plang in continuu, nu stiam ce sa fac mai intai. 

Ne-au dus cu ambulanta la spitalul de copii unde i-au facut alte doua impachetari + parcetamol ca sa ii scada febra si novocalmin (parca). Ne-au si internat o noapte cu toate ca a doua zi doctorita ne-a spus ca nu era neaparat cazul. Oricum ar fi fost, nu cred ca as fi adormit nici acasa prea usor. 

La spital a fost o noapte de cosmar. In camera in care am stat mai erau doua mame cu copiii si o fetita. In camera vecina - de care ne despartea un perete cu geamuri - era copiii cu handicap "ai spitalului", care tipau in continuu de parca cineva i-ar fi batut. A fost groaznic. Exact cand atipeam putin, incepeau ei sa tipe. Nici loc nu aveam prea mult, pentru ca stateam cu Cristian pe acelasi pat de o persoana si cum el dormea bine (Slava domnului!), l-am lasat sa se lafaie pe pat, iar eu stateam inghesuita undeva pe o margine. M-am uitat pe pereti toata noaptea, la ceasul care nu mergea si care era oprit la 1:45, la lumina de pe hol, la usa deschisa. M-am dus la toaleta de vreo patru ori. Mi se derula in minte in continuu scena cu Cristian. Cred ca era vreo 4am, eu inca nu dormeam. Am inceput sa plang fara sa-mi dau seama de oboseala, frica. Cred ca am reusit sa atipesc vreo ora pe la 5am sau 6am, pana sa se trezeasca baietelul de langa noi. 

Pe la 8am s-a trezit si Cristian zambind. Avea un zambet angelic, parca impacat asa cu situatia. Febra nu mai avea, se vedea pe el ca se simte mai bine. L-am luat in brate si mi-a luat fata in maini de vreo cateva ori si s-a lipit cu fata lui de a mea zambind, asa cum face el cand e iubaret. Uitasem instantaneu ca nu reusisem sa adorm aproape deloc. Dupa, a ajuns si Andrei. Nu voiam decat sa ajungem acasa. Doctorita ne-a spus ca nu ne poate externa pana la 12h30, dar pe la 10h30 a venit cu foile de externare :) Acasa am dormit pana la 16h amandoi. 

Azi noapte am avut emotii, facuse iar 38,8. L-am impachetat de doua ori + paracetamol si i-a scazut febra. Peste noapte a fost bine - am dormit mai mult cu o mana pe el. Acum spre dimineata facuse iar putin febra, dar nu trecuse de 39. Inainte sa adoarma avea 37,3. L-am mai verificat de doua ori, nu arde. 

Inca nu mi-am revenit complet. Inca am imagini din seara aia. Inca mi-e frica sa nu se intample iar. Il verific la fiecare jumatate de ora cand doarme ziua. Poate chiar mai des. 

Abia astept sa ii iasa toti dintii. Prea ne dau batai de cap.