Oda babywearing-ului si drumetiilor

Acu' cateva zile vorbeam cu Ralu pe wassup (prietena mea de suflet cu care "am voluntariat" in Venezuela si care locuieste inca la Bruxelles) ca tocmai fusese la un curs de kangatraining cu micuta ei T. care are 2 luni si un pic. Adica un fel de aerobic, dar pentru mamici. Genial, nu? Radeam cu ea ca mamele noastre saracele nu stiau cum sa se imparta mai bine intre munca, spalat de mana fineturi, calcat ... si noi hop! cu pruncul la purtator si mai un kangatraining, mai o drumetie, mai un shopping. Cam fain. (asta asa...ca rasfat pentru noptile nedormite :)) )

Mai am zile cand ma apuca nostalgia si iau "albumele foto" (digitale) la rasfoit. Mamaaa ce ne mai plimbam anul trecut prin tot orasul. Primele 6 luni (sau mai exact 5l 1/2 :D ) l-am purtat intr-un wrap elastic mai peste tot. Cel mai mult imi placea cand adormea la pieptul meu si puteam sa ii simt mirosul ala de bebe mic care a devenit intre timp drogul meu preferat, chiar daca el nu mai e chiar asa de mic :)) 

(aici eram intr-un tur al Brasovului, ulterior mi-am dat seama ca galusca isi lua masa in oras :) )

Urcarile pe Tampa - dimineata pe racoare - raman in topul nostru. 

(Cristian in wrapul elastic Isara primit de la "natsa Maia" si de la "Meiii" (adica nasa Maria si Meli :)

(In Boba 4G - tweet, care ramane marea noastra dragoste )

Tot ieri incercam sa-mi amintesc pe unde "l-am drumetit" pe Cristian si pe unde m-as mai duce...e drept ca drumetiile mai serioase le-am inceput cam dupa ce a facut 6 luni si a inceput magia din Boba. Boba, ce ne-am fi facut noi fara tine? :)) 

In afara de clasicul urcat pe Tampa, unde am aflat ca se doarme foarte bine de fiecare data - 

am mai fost la Bunloc, 

(aici si-a descoperit pasiunea pentru mangaiatul copacilor)

prin Poiana Brasov

la 7 scari, la Cabana Curmatura in Piatra Craiului 

(unul dintre traseele mele favorite) 

La Cabana Diham, in Bucegi

(unde ne-am imprietenit cu o gasca de oameni - la propriu :)) )

am incercat sa mergem si pana la Malaiesti cu Cristian, dar fiind un pic mai mare si cu prea multa energie n-a vrut decat sa arunce cu pietre in rau :), 

la Susai, unde ne-am "drumetit" cu buni si o prietena si l-am dus doar eu in spate vreo 2h dus, 2 intors, nu-mi vine sa cred ca nu am obosit deloc si nici nu m-a durut spatele! :D In general impart "sarcinile" cu Andrei.

la Trei Brazi, 

la Schitul Coltii Chiliei in Piatra Craiului

Cam astea imi vin acum in minte. 

Ah! Si azi in Postavaru'. Era pacat sa ratam o duminica asa misto cu soare!

(treaba asta cu aruncatul cat mai "tsus" este una dintre activitatile preferate :D - ale lui mai ales...:) )

As mai vrea sa ajungem la Padina cateva zile si de acolo sa facem drumetii scurte. E un traseu pe care l-am facut B.C. (before Cristian :)) ) in doua zile: am urcat in prima zi de la Sinaia pana la cota 2000 si am coborat la Padina unde am si ramas peste noapte. A doua zi am traversat Bucegii si am coborat in Simon. A fost un traseu greut, dar al naibii de fain! Cam lung pentru Cristian acum, asa ca asteptam sa mai creasca.

Pe lista avem si Malaiesti-ul, dar cred ca mai la vara. Ciucas-ul e si el pe acolo, ultima data am fost cand eram insarcinata prin luna a sasea :) 

La fel si cascada Bigar, dar ca sa mergem acolo o sa ne luam un mini-concediu, pentru ca toata zona pare minunata. 

Avem o tara faina si ar fi pacat sa nu profitam de treaba asta, mai ales cand apar si copiii in ecuatie. Mereu cand plecam pe undeva ma bucur ca am descoperit purtatul sanatos si o data cu treaba asta ca putem sa il luam peste tot pe Cristian cu noi. Cred inca cu tarie ca cel mai bine le e copiilor - mai ales cat sunt mititei - cu parintii :) Faptul ca face parte din viata noastra si ca il implicam in orice cred ca ii da un sentiment frumos, se simte iubit si acceptat. Si ca descopera mereu chestii noi, ceea ce mi se pare genial. 

Si dincolo de drumetii, ma bucura purtatul sanatos mai ales cand vad scene ca asta...:))

Zi faina! :) 

Sunt o sirena si-mi cam place

"Draga caninule din dreapta-jos,
Abia astept sa iesi din gingia lui Cristian"

Nopti albe si dulci dimineti obosite. Iesitul dintilor la Cristian este sinonim cu "tata-n gura". Noaptea, ca ziua isi mai face de lucru cu altele. N-ar fi chiar asa o drama daca 1. nu mi-ar amorti fundul, spatele, coapsa pe aceeasi parte 2. n-as face pe mine in toiul noptii. (tre' sa ma gandesc serios sa nu mai beau nici un lichid dupa orele 21 cand simt ca se aproape o eruptie denatara). Cred ca vreo ora azi-noapte m-am gandit daca sa fug la baie si sa-l aud trezindu-se si plangand pe Cristian sau sa mai tin "un pic" (picul asta e foarte relativ noaptea, eu habar nu am daca ma tin de juma' de ora, o ora sau trei ca mereu mai atipesc cate un pic si cand deschid ochii simt ca imi crapa vezica). Anyway. 

Ideea e ca (parca) nu prea am dormit azi noapte. Pe la 8h cand ne-a dat trezirea credeam ca e vreo 5h si ca eu de fapt petrecusem intr-un club pana dimineata pe la 3h. Am intredeschis un ochi si i-am vazut fatuca aia fericita pregatita de o noua zi de joaca (yeeeey): "acolo, acolo" (adica in sufragerie, unde este taramul jucariilor). Asa-mi place de el dimineata ca se da repede jos din pat, fuge la usa si deja stie cu ce vrea sa se joace. In tot timpul asta eu abia imi deschid al doilea ochi si mai casc de vreo trei ori, gandindu-ma ca intr- o zi o sa ma astepte cineva cu cafeaua gata facuta in bucatarie...

Ma tarasc si eu pana dincolo, asta daca nu cumva deja a venit sa ma traga de mana "mamiii, mamiii acolo!" E asa de comic cand vine dupa noi sa ne cheme unde se joaca el, zici ca arde cel putin o cladire :)) De obicei vrea sa ne arate ca merge trenul "osu", sau cel "albatu'" sau ca "bagonu' hop" adica i-a cazut vagonul pe jos pe sub canapea si nu poate sa il ia singur de acolo. Ma rog, chestii de viata si de moarte. 

Azi dimineata avea chef de citit: "Mamiii, Petiiiin!" Petin este traducerea adaptata de la Peter Pan. I know, si eu m-am prins mai greu pana la un moment dat cand mi-a adus din biblioteca cartea si atunci am avut revelatia "A-ha...Petin...". Cel mai mult si mai mult la Petin imi place ca din toata povestea eu sunt o sirena care sta gingas pe o stanca si se uita spre el ;;). L-am intrebat sigur daca aia sunt eu si a zis ca da. De atunci imi place foarte mult sa citim din Petin :)) 

De fapt imi place orice fac cu el chiar daca ma tina toata noaptea treaza :) 

Barbatii si handicapul emotional

Provocarea mea cea mai mare in calitate suprema de mama de baiat este sa cresc un barbat care sa nu aiba issues de natura emotionala. Da, un barbat. Pentru ca oricat de simpatici sunt baieteii cat sunt mici - ei devin la un moment dat adolescenti si imediat dupa - chiar sub ochii vostri - barbati. Stiu - pare ca e mult pana atunci. Dar "intelegerea" cea mare pe care am facut-o cu mine, my self and I este ca ii vor acorda lui Cristian tot timpul de care are nevoie, toata rabdarea pe care o am si mai ales tot sprijinul din lume. 

Presupun ca fiecare dintre noi (noi, adica "muierile") si-a luat macar o data barbatul la o discutie mai serioasa (de care majoritatea fug mancand pamantul doar cand aud cuvantul "discutie" sau si mai bine "vreau sa-ti spun ceva" :) )

-"Si...cum te mai simti? Esti fericit cu...(noua cratita, soacra, noua masina, faptul ca o sa mai avem cinci copii etc etc)? Esti ok cu...(idem)?"

-"Aaaa...cred ca da". 

Tot ceea ce e legat de exprimarea sentimentelor sau a emotiilor = mai bine nu. 

Nu zic ca-s toti la fel, cele care aveti barbati guralivi si gata sa-ti exprime sentimentele la tot pasul...well..:)) aveti grija totusi! sa nu fie nici prea expresivi. 

Am cateva expresii in topul topurilor pentru care as putea intra in pamant de 10 ori la rand:

"Esti baiat (si mai ales esti mare - uite ai aproape 2 ani!), tu NU AI VOIE sa plangi! Vai, ce rusine! Baietii nu plang." 

- tradus "Esti baiat, si nu ai voie sa te doara, sa plangi, sa-ti exprimi nici un sentiment!"

Si ajungi adult. Barbatul fatal. Ar muri toate femeile sa te cunoasca. Dar ele habar nu au. Si trece timpul - iti cunosti iubirea vietii tale si nici tu nu ai habar ce e cu tine. Nici cu ea, ca doar nu stii ce e aia empatie, ce inseamna ca cineva sa te asculte cand vorbesti, sa spui ceea ce simti, termenul de "comunicare" pare doar un termen scos din dictionar. Ti-e si frica de fapt sa spui multe, pentru ca de cele mai multe ori - ori ti s-a taiat scurt elanul, ori ai fost judecat. Asa ca mai bine taci. Cand o asculti pe ea ca vorbeste, pare doar rupta dintr-un film ciudat, o lasi sa zica ce are de zis - tu te gandesti la ale tale si speri ca pana maine sa ii treaca.  

Eu nu sunt clar perfecta. Si stiu treaba asta, si in general atunci cand apar copiii in viata noastra parca ies la iveala toate problemele din copilarie, adolescenta...percepem altfel intamplarile din trecut si mai ales lucram cel mai mult acolo unde noi am avut goluri. 

Revin la Cristian. Chiar imi doresc sa ii ocrotesc viata emotionala, sa il cresc frumos, bland, bun, sa stie sa se bucure de lucruri mici, sa vada frumosul in orice. Nu mi-as dori sa-l vad peste ani un barbat handicapat emotional. 

Pfff stiu! E al naibii de greu. 

E timpul sa ma retrag. Somn usor. Ma duc sa il pup pana il tocesc - iar...! :) Sper sa nu-l trezesc

PS: am inceput sa citesc "Crescandu-l pe Cain" - sper sa o termin curand, inca nu reusesc sa citesc doar carti de specialitate - mereu mi se face dor de Zafon :) si uite asa iese o impletitura de stiluri...well...:)

Ganduri nocturne.

Tocmai ne-am intors de la o petrecere si de fiecare data cand lumea imi spune cat e de minunat Cristian imi dau seama de 1. cat sunt de norocoasa ca il am si 2. cat sunt de indragostita de el! 

Nu pot sa-mi dau seama exact daca e vorba de vreo aliniere de planete, dar suntem foarte fuzionali noi doi :) Vorbesc de noi doi - fara sa-l excludem pe Andrei - pentru ca noi ne petrecem cel mai mult timp impreuna, adica 24h din 24h. Evident, atunci iti petreci atat de mult timp cu cineva, ajungi sa il cunosti foarte bine. Cristian a avut multe perioade faine, dar cea mai cea e perioada asta in care a inceput sa rupa cuvinte. Multe. In fiecare zi ne surprinde cu cate ceva nou. Nu m-as fi gandit niciodata ca printre primele lui cuvinte o sa se numere "patent", "ghinda", "papucii" :) Zice multe, dar intelege si mai multe. Stie cateva litere, mi le arata mai mereu - cum are ocazia.  

Am incercat de la inceput sa ma pun mereu in pielea lui si sa il respect asa cum respect orice om. Nu l-am tratat niciodata ca pe un copil "care nu intelege mai nimic", i-am oferit argumente la orice decizie pe care am luat-o, in orice situatie in care m-a insotit am vorbit cu voce tare ca sa inteleaga logica mea. La cumparaturi vorbesc aproape non-stop cu el, il pun in cos si ii spun de ce luam cutare si cutare, cand uit cate ceva si alerg cu el printre rafturi ii spun ca am uitat sa iau si ca trebuie sa ne intoarcem :) Pe el il amuza, dar sunt convinsa ca inregistreaza tot ce ii spun. 

Cred ca a contat mult si faptul ca l-am purtat - mai intai in wrap, dupa in boba (si in curand in bumbo toddler) - pentru ca avand copilul atat de aproape ii explici fara sa-ti dai seama tot ceea ce faci, ce e in jur. 

Nu l-am jignit niciodata, nu am tipat la el si nici macar nu ma gandesc ca as putea sa dau in el. Doar gandul asta imi da un fior rece pe sira spinarii. Stiu, multi poate se gandesc ca e inca mic si ca mai tarziu "o sa vad eu". N-o sa-mi schimb optica si sunt convinsa ca violenta nu naste decat frustrare si ura in mintea unui copil, in nici un caz nu creste oameni frumosi si intelegatori. Violenta nu e niciodata o solutie, e doar reactia unor parinti frustrati si neputinciosi. Copiii nu au nici o vina.

Nu l-am rasplatit niciodata pentru ceva anume, dar nici nu l-am pedepsit - pentru ca sunt doua chestii in care nu cred. Nu i-am conditionat nici o actiune de genul "daca papi tot, mergem afara". Mi se par invechite si inutile. O sa caut si niste articole legate de asta si daca aveti timp si chef Urania Cremene tine un seminar la Brasov, gratuit si parca vorbeste si de trebusoarele astea interesante...

A avut si are inca momente in care plange, in care il doare ceva sau pur si simplu vrea la mine in brate. Nu i-am spus niciodata nu. L-am tinut exact atat cat a vrut el, cat a avut nevoie. M-am pus in pielea lui, mi-am dat seama ca singurul om in care are incredere necondionata sunt eu. Asa ca l-am strans tare mereu, l-am pupat pana i-am revazut zambetul, i-am vorbit calm si i-am spus ca il iubesc. Ii spun mereu de fapt :) 

Doarme inca cu mine, mi s-ar parea ciudat sa nu-i mai simt mirosul. Ma enerveaza cumplit oamenii care isi baga nasul aiurea fara sa le cer pareri si imi spun ca "n-o sa mai scap de el". Ma face sa zambesc amar sintagma asta. Evident ca l-am facut ca sa scap de el - nu ca sa-l iubesc de nu mai pot!

Uneori, cand suntem doar noi si ne distram prin casa - mi se pare ca nu exista copil cu care m-as fi potrivit mai bine. E calm, intelegator, bland. Intelege cam tot ce ii spun si de cele mai multe ori imi raspunde cu un "daaa" asa lung. Vocea lui ma termina. E al meu. Il iubesc de nu mai pot

Povestea brioselor cu afine

Mi-am dat seama - in timp - ca eu nu sunt vreo pasionata de bucatariseala. Cu toate ca am avut perioade cand gateam destul de mult - nu pot sa spun niciodata ca abia asteptam sa o fac! :) 

De cand a inceput Cristian sa manance si altceva...well...am luat-o de la capat. Noroc ca deocamdata lui nu ii plac chestiile foarte complicate. Se multumeste cu peste la cuptor, budinci de chia, supe, ciorbe, biscuiti de ovaz, quinoa cu fructe - chestii din astea. Nici nu ma vad gatind tocanite sau sarmale. 

Ei bine, in hei-rup-ul meu de ieri, dupa ce la pranz facusem supa de pui, mancarica de linte, pui la cuptor cu legume si inghetata home made (I know.....cred ca m-am stricat la cap) - seara pe la vreo 21:30 visam doar sa stau cu cracii in sus pe canapea. But guess what? Dupa ce l-am culcat pe Cristian m-am apucat de niste briose cu afine (la cat am gatit ieri, merit o saptamana pauza!:)) ). Bai, deci mirosea in casa de-ti venea sa-ti tai venele de pofta! Evident ca nu m-am atins de nici una ieri, dar mirosul, mirosuuuuul! Si vine Andrei acasa de la munca. Intra exact cand erau aproape gata: "Ce-i acolo in cuptor?" Eu, happy si semi-adormita, dar happy si entuziasmata si bla bla...ca femeile in bucatarie cand se bucura ca fac ceva bun si nu se bucura singure...u know :"Briose cu afine!:)" (si asteptam asa sa curga laude si vai iubita mea ce bine miroase si ce bune tre' sa fie si mama mama abia astept sa le gust). La care zbang drang! Andrei: "Dar de ce le-ai facut cu afine?" Say whaaaat? Adica in casa miroase de mori, e trecut de 22h, eu puteam sa stau cu cracii in sus dupa o zi de stat in bucatarie & alergat la locul de joaca si pe strazi si el vine si ma intreaba de ce briosele sunt cu afine :))))))))))) "Hai, da-te-n pisici!:))" 

Data viitoare faci foamea!

Evident ca puteau sa fie cu zmeura si intrebarea era aceeasi.

Si cica femeile nu-s niciodata multumite :)) 

No seara faina 

 

1 an si 7 luni.

Astazi - 7 august - se incheie Saptamana Internationala a Alaptarii si tot astazi Cristian implineste 1 an si 7 luni de baietel minunat alaptat exclusiv.

Aseara incepusem sa scriu un post, dupa ce l-am citit mi-am dat seama ca eram prea obosita si nu prea era coerent. Voiam sa scriu despre o gramada de chestii si iesise un fel de ciorba de informatii si povestioare (s)alandala. Nu stiu azi daca o sa fie mai okay, dar I'll give it a try.

Treaba asta cu alaptatul e o mare nebunie in ziua de azi. Cel putin in zona mea :)

Exista mamici care alapteaza si mamici care alapteaza cu biberonul (e o ironie, am auzit la o mamica o data "alaptezi la san" :)) ) Well..alaptatul nu exista decat daca copilul suge direct de la sursa. In rest poate fi hranit cu biberonul. 

Prietena mea buna, Ralu - a nascut acum 5 zile o fetita minunata. In timp ce povesteam azi cu ea, incercam sa-mi amintesc prima luna cu Cristian acasa. In prima noapte tin minte perfect ca n-am dormit. Deloc. Eram ca o cucuvea - cu ochii pe el. Au trecut noptile, ne-am mai obisnuit unul cu altul, iar acum inceputul bebeluseniei pare de domeniul SF-ului. Ce-mi mai aduc inca bine aminte de la inceput e ca citeam intr-una despre alaptat & momente cheie ale dezvoltarii sugarilor (pusee de crestere, greva suptului) - ca sa stiu exact ce se intampla cu noi doi, sa nu fiu luata prin surpindere si sa iau cat mai multe decizii bune pentru noi doi. 

Ce-am observat la mamici in general - si n-o zic ca sa judec sau ceva, dar pur si simplu asta am observat - este nesiguranta si lipsa increderii in sine (n-am destul lapte, sigur din cauza asta plange bebe, mi-a zis "X" sau doctorita sau vreo asistenta ca sanii mei sunt prea mici/mari, nu am sfarcuri bine formate etc...) And guess what? Intre timp sotul cumpara o cutiuta de lapte praf ca sa fie acolo pusa bine in camara familiei pentru zile negre si intr-un moment de cumpana/nesomn/disperare  i se administreaza micutului sugar o doza buna de lapte cu biberonul (de unde si curge lapticul mai bine) si stomacul fiind plin si ficatul in plin proces de sinteza poc! Micutul cade lat. K.O. Toata lumea e fericita. "Deci ii era foame!" :)) 

Nimeni nu se gandeste de fapt ca mica creatura tocmai se adapteaza la o lume noua, la AER (yap...sa ne amintim unde a stat galusca 9 luni de zile), la zgomote noi, ca vrea sa o simta pe singura fiinta pe care o recunoaste aproape, ca vrea sa ii simta bataile inimii cu care s-a obisnuit. Sa nu uitam nici ca laptele matern are acelasi miros cu lichidul amniotic in care el sta atata timp in burtica (de unde si instinctul imediat dupa nastere de a suge), lucru care il face sa  vrea instinctiv sa  stea mai mult lipit de mama lui decat de oricine altcineva. Si mai important decat orice este ca pana la 9 luni in afara burticii copilul este in extrogestatie. Despre asta daca imi amintesc bine a scris si Ioana (Grozea) aici. Foarte fain articolul si l-am cautat ca sa-l recitesc. I love you, sister! :)  

Stiu ca el naibii de greu pentru o mamica la inceput de drum sa se adapteze. Si pentru ea totul e nou. Poate de la 12h de somn pe noapte trece la 2-3 legate. Poate din diminetile senine nu mai vede decat norii din departare cand ii joaca hormonii feste. Poate nici ea nu stie sa raspunda la intrebarile venite din afara - printre care cea mai frecventa "Dar de ce plange?" :) Dar astea toate trec, bebelusul ala mic mic si neajutorat incepe la un moment dat sa ne zambeasca semn ca totul e bine. Apoi creste, sta in fund, se ridica in picioare, noi ne minunam de parca abia am aflat ca se invarte planeta. Incepe sa mearga, ii cresc primii dintisori, rupe primele cuvinte. Te uiti in urma. Parca a fost un pic greu la inceput, dar nu-ti mai amintesti prea bine. Momentele frumoase au fost prea multe. Si inca sunt.

Pentru mine n-a existat decat optiunea alaptat. N-am cumparat niciodata lapte praf "ca sa fie". Cu toate ca Andrei a vrut sa ia intr-o noapte in care aproape plangeam din cauza ragadelor din prima saptamana. Dar am strans din dinti, am zambit, am oftat si am trecut peste. Doar sunt un erou mama, nu?  

Pe Cristian al meu il iubesc si ador in multe ipostze: cand il mangaie pe Andrei si ii face "iubi-iubi", cand se joaca afara cu fetele, cand face flotari sau yoga (I know..:)) ), cand chitaie prin casa si sare ca o caprita...dar cel mai mult si mai mult ma topesc atunci cand se cuibareste in bratele mele si suge. Mai ales cand suntem doar noi doi, acasa. Se uita in ochii mei cu atata iubire si multumire, incat stiu ca am ales bine. Mi s-a-ntamplat sa-mi dea si lacrimile uneori, dadeau emotiile si iubirea pe dinafara :)

Pentru noi o sa vina un moment, la un moment dat - cand nu va mai suge. Cand o sa vrea el, in principiu. Nu vreau sa-l grabesc, sa-i iau din bucurie. Vreau sa fie totul cu blandete. 

E frumos, e al naibii de frumos sa cresti un copil! :) Si anul asta - acum vreo cateva luni - am primit cel mai frumos compliment de la Maria, prietena mea buna si nasa lui Cristian (poate ea nici nu si-a dat seama pe moment, dar mie mi-a ramas intiparit acolo..bine)...mi-a spus asa intr-o zi frumos "Mai Nico...dar tu esti facuta ca sa fii mama!". Am zambit. Asa e. 

Asa ca mamici din lumea larga - alaptati, daca puteti! Cat sunt mici poate pare greu, dar cu timpul devine atat de frumos si armonios, incat parca asa a fost dintotdeauna :) Dupa fix un an si 7 luni ramane momentul nostru preferat. 

Zi faina sa aveti, ca soare e! 

Despre iubirea neconditionata

Daca nu l-as fi avut pe Cristian, imi dau seama ca n-as fi inteles mare lucru din ce inseamna iubirea. Okay, e drept  - pana sa avem copii, ne iubim parintii - dar si acolo exista momente cand, adolescenti fiind, avem impresia ca sunt impotriva noastra, ne iubim fratii, surorile - pentru ca sunt ai nostri si oricum n-avem de ales (Mitza, don't take it personal! :)) ), ne iubim colega de gradinita, mai tarziu colegul de clasa, pana cand intalnim "iubirea vietii noastre faradecarenumaiputemtrai" - iubire care de altfel ne mai doare, ne mai supara, ne mai raneste poate fara sa vrea. Stiti voi. 

Dupa care - la un moment dat - dam viata unei fiinte noi. Care e parte din noi. Si devine totul magic. Mi se pare ca atunci intalnim de fapt iubirea absoluta si neconditionata. Ne lasa fara rasuflare si nimic nimic nimic pe lumea asta nu mai poate schimba treaba asta. Uitam complet cum era viata inainte de el. Ne mai aduc aminte de fapt doar niste poze care par rupte din viata altcuiva. 

Imi dau seama cu timpul ca indiferent de ce face sau spune (acum de fapt mai mult face decat spune :) ) - il ador. Imi vine in continuu sa il musc, sa ii rontai cate un deget sau cate o gambuta. Uneori in timp ce fac asta, mi-l imaginez brusc in aceeasi pozitie peste vreo 20 de ani si ma bufneste rasul. Poate si atunci o sa-i fac la fel, doar ca probabil o sa fie cu vreun cap mai inalt decat mine. 

Azi imi zburase gandul la mare, la zilele petrecute acolo si cat de fain e acum de cand il avem pe Cristian. Cat de amuzant e sa-l vad pe Andrei ca abia asteapta sa ajunga la plaja ca sa faca castel pe malul marii cu galusca sau sa prinda cate o meduza in galetusa. Cat entuziasm si bucurie vad in ochii lor cand alearga dupa minge pe plaja sau cand Cristian incearca sa plece cu slapii mei :) Sau cand descopera ca nisipul e moale si fin si e relaxant sa te arunci in el de vreo 30 de ori la rand fara sa obosesti. Sau cand isi intalneste prima iubire de la mare, pe Ami - mai mare decat el cu un an :)) Ce ne mai distram cu fetele astea...majoritatea sunt mult mai indraznete decat baietii pe la 2 ani si jumtate - 3 ani, asa ca intr-o dimineata la micul dejun chiar l-a luat in brate o domnisoara. Bonus, l-a si pupat. Evident ca el a fost oripilat de gestul mult prea insolent. Ami nu a aflat nici in ziua de azi :)) 

Citisem la un moment dat - pe unul dintre grupurile mele de mamici - o discutie despre concedii, care mi-a ramas in minte. Discutia era despre mers in concediu cu sau fara copii. Am fost surprinsa sa vad cate mamici spuneau ca merg fara copii in concediu pentru ca "vor sa se relaxeze" (ceea ce implicit ma duce la gandul ca opusul ar fi "cu copii e stresant" - chestie un pic ciudata pentru felul in care vad eu lucrurile) si ma gandeam la copilaria mea si cat m-ar fi durut sa plece ai mei fara mine la mare. 

De fapt n-au facut-o niciodata - pentru ca la noi concediile incepeau mereu cu cate o saptamana inainte sa plecam propriu-zis cand - plini de entuziasm - umflam - dezumflam saltelele, la fel colacele si barcutele, scoteam prosoapele, cautam cearsafurile...:)) Si numaram zilele, orele pana la plecare. Meanwhile taica'miu repara masina - un Fiat 1300 care nu (prea) ne-a lasat la greu la vremea lui :) 

Nu-mi inchipui inca cum ar fi o saptamana fara el. Nu-mi imaginez nici o zi. Inca. Probabil ca vom merge separat in vacante atunci cand el o sa simta ca asa e mai bine. Pe la 30 de ani :)) Ai lui. 

Voi cum faceti? Plecati cu sau fara copii in concediu? :)