miercuri, 9 martie 2016

Doi ani si-un pic de iubire

Zilele trecute m-a intrebat cineva cati ani are Cristian. El stie ca acum are "doi ani", ca s-a cantat "La mutzi ani taiasca" de ziua lui, ca lumea a mancat tort si el a suflat in lumanari (ajutat de prietena lui, Teo :) ) si ca a primit cadouri. Cateva zile dupa aniversare, daca venea cineva in vizita asa total intamplator tipa prin casa fericit "cadouuui" :)) A trebuit sa ii explic ca a cam trecut ziua lui. 

Ce-am invatat eu in astia (aproape) doi ani de mamicitie? Multe. Cat n-as fi invatat probabil in 10 ani fara el...

Pai am invatat ca un copil fericit e musai sa aiba o mama fericita. Serios! Si ca daca mama e obosita, nervoasa, nemultumita...nici copilul nu va fi ok. 

Imediat dupa ce am nascut si Cristian era cam cat o pisicuta gingasa la sanul meu, aveam impresia ca le stiu pe toate, ca doar cum fac eu e bine si ca restul care nu fac asa sunt cu capu'. "Cum adica sa nu-ti alaptezi copilul?!", "cum vine aia sa nu doarma el - puiul de om - langa mama lui?", "cum adica sa stea mereu in carut cand poti sa il porti si sa il tii aproape de tine, sa-i simti mirosul ala fain de bebelus pana nu mai poti?". Evident - astea au fost alegerile mele pe care le-as face de 100 de ori daca ar fi sa dau timpul inapoi. Si mi-am dat seama in timp ca de fapt sunt alegerile mele si asta ma face pe mine fericita. Pe mine, asa cum sunt eu - cu valorile, educatia, asteptarile mele.  

Am prietene care si-au alaptat copiii pana tarziu, altele doar un pic, altele vreun an, prietene care dorm inca cu copiii in pat (2,3 copii - imagine that!), altele care de la nastere deja ii facusera camera separata copilului, mame care isi poarta copiii sanatos, altele care ii poarta nesanatos, altele care nu ii poarta deloc. Mame care au inceput sa-si hraneasca copilul la 4 luni, altele la 6, altele la 8. Stiu mame care pleaca in concediu linistite fara copii, altele care pleaca cu inima stransa fara copii pentru ca asa si-a dorit sotul - o vacanta doar in doi, altele care nu s-ar putea desparti de ei o noapte. Mame care ar sta acasa cu copilul o viata intreaga, altele care s-ar intoarce la munca dupa 3 luni. Unele care asculta de gura lumii, altele de gura mamei/soacrei si altele care citesc si se informeaza si aleg singure ce cred ele ca e mai bine. Toate sunt mame faine si mame bune pentru copiii lor. Pentru ca da, o mama fericita = un copil fericit. 

Toate, dar absolut toate, suntem diferite. Mi-a luat ceva timp sa inteleg treaba asta, sa nu ma mai amestec, sa nu mai dau sfaturi daca nu imi sunt cerute si sa inteleg ca nu toti copiii sunt ai mei :) Si mai ales, sa nu mai judec. Si ca pana la urma fiecare face exact asa cum e bine pentru ea, asa cum simte ca trebuie sa fie lucrurile in viata ei. Mamele aleg ceea ce le face fericite. Ceea ce este pana la urma perfect pentru toata lumea :)  

Cu Cristian am facut ceea ce se pare ca se numeste "attachment parenting" instinctiv. Mi l-am dorit atat de mult in viata mea, il asteptam de asa de mult timp - incat nu l-am putut indeparta de mine imediat dupa nastere, cand tot ceea ce visam era sa il tin in brate si sa-l iubesc. Si ne e bine asa. De fapt, ne e perfect.


Acum e mare - sau cel putin asa mi se pare mie. Vorbeste mult...nu stiu sincer cu cine seamana? :) Intr-o zi l-am intrebat ceva si mi-a raspuns asa mieros de m-am topit instantaneu "Ouuuui". Deci franceza mea da roade. Stie sa numere pana la 10 in franceza dupa mine si mereu cand incep sa vorbesc cu el imi spune: "Matheo si Elisa mica" (prietenii lui din Franta de 3ani si respectiv cateva luni :) ) Mi se pare fascinant felul in care copiii fac conexiuni din astea de te lasa cu gura cascata. L-a auzit doar o data pe Mat vorbind franceza. Btw o chestie pe care nu am facut-o niciodata a fost sa il subestimez. Intelege muuuult mai multe chestii decat ne putem noi imagina si treaba asta mi-a dovedit-o in repetate randuri. Ca sa nu mai spun ca are o memorie mult mai buna decat a mea. Daca nu gasesc ceva prin casa, pot sa il intreb linistita pe el. 

Mi-am dorit mereu o relatie faina cu copilul meu, o relatie de incredere si un fel de respect asa pe care de multe ori parintii nu il ofera copiilor. Si e fain sentimentul ala ca iti reuseste ceva, ca e cum ti-ai imaginat sau chiar mai bine decat ti-ai imaginat :) 

S-au scurs doi ani de iubire minunata. Simt ca va urma o alta perioada din viata noastra, simt ca ne vom petrece timp impreuna, dar mai putin. Planuim sa il dam la cresa/gradinita. Am inima cat un purice si ditamai nodul in gat, dar lucrez la asta :) Sper din suflet sa ii placa si sa se acomodeze usor. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu